1. Pe aripi de vers

Au picurat cuvinte

din suflet sângerând

şi-au adunat nectarul

pe file-ngălbenite,

şi din lumini şi umbre

în jocuri lin s-au rupt

şi s-au pierdut în veacuri

nesfârşite.

Am mers prin văi

şi am văzut durere,

şi-am încuiat-o în cuvânt,

şi a luat foc în suflet şi în gând;

şi Doamne, cât de multe mere,

mi-e frică, aş fugi de ele,

dar sunt peste tot

şi-s grele.

Sunt grele de-a păcatului veşmânt

şi dor, căci suflet sângerează,

şi-i frică, pentru că în cerc

te-au prins în joc,

să nu mai fugi;

să le fi rob,

sorbindu-le dulceaţa

din mijloc.

Am prins cândva, demult,

de un picior,

fiorul inocenţei absolutului

într-un surâs...

şi-am cules pe corzi de inimi,

lumi, stele, vieţi,

trăind eterna soartă

a sufletelor reci.

Aş aduna firmituri

din a bogatului merinde,

sorbind nectaru-nvăţăminte

ca Lazăr roua cea fierbinte;

iubind mereu speranţa

din clipe fermecate,

din valuri în joc purtate

ca-ntr-un cerc.

2. Focul destinului

În faţă-i se deschise prăpastie şi fum

Şi-n drumul său spre cale-i crescură mărăcini;

Spini otrăviţi ca focul, în tălpile lui goale,

Îl împungeau întruna şi fără de cruţare.

Cu anevoie drumul şi-l continua prin stâncă,

Fără să se oprească, fără-a privi-napoi,

În jale şi durere-şi scălda inima-i frântă,

În focul pustiei, în lacrimi şi nevoi.

Şi mergea cu speranţă şi fără de odihnă,

Mergea uitând amarul, de gânduri mistuit,

Se chinuia ca focul ce nu-şi găsea lumina;

Şi-nainta cu sete pe drumu-i hărăzit.

Şi nu-i păsa că-n faţă primejdia-i se deschide,

Nu lua în seamă focuri, nu lua în seamă ploi,

Pierdut străbătea totul, închis în jale adâncă,

Cu ochii plini de lacrimi, cu pieptul ca de stâncă.

Flori, nestemate, mândre copile-i dansau,

Şi dalbe crizanteme-i împodobeau cărarea,

Albastre flori pe frunte-i mereu se aşezau,

Iar el văzu cu ochii-i sfârşitul şi chemarea.

Mult timp se chinuise şi uite c-a ajuns

Să-şi vadă visu-n faţă-i, cu ochii lui de şoim,

Însă prin pacea adâncă un clopot a pătruns,

Sfârşitul ce-l aşteaptă, i l-a cântat de sus.

Şi după chin amarnic, şi după fericire,

A trebuit să fugă, odihnă spre-a afla,

Pierdut în absolut, uitat în nemurire

Se schimbă, se transformă şi ajunge-n cer o stea.

3. APOCALIPTIC

E totul negru, o beznă a uitării,

Ce caută galben şi-n drum e totul roşu,

Cândva ce a fost verde e ceaţa ezitării

Şi mulţi ca Sfântul Petru acum aud cocoşu.

Să mai căutăm în suflet o aripă divină

Ce luminează universul ca un vulcan aprins,

Să cadă-n hăul morţii tot răul ca o cortină

Şi florile să cânte, căci binele a învins.

Şi negru-roşu, galben-verde,

Şi crud, şi copt şi apă-vin,

Murmur de vânt, azi cere a crede

Ploaia de Har, în murmur şi-n foi de crin.

4. Labirintul nisipului

I

S-a scurs un şarpe de lumină,

Clepsidra s-a-necat a tuse

Şi ochii s-au lipit spre-odihnă...

Sunt în deşert,

Pe-o piatră-o urmă de lăcustă...

Şi tot nisip...

Nu-i murmur de izvor?...

Nu-i oază?

Nu, e glasul deşertului

când rage nisipul

în suflet de vânt.

Ce-ai fost cândva nisip?

Am fost ţară bogată

ce în deşertăciune mi-am lăsat viaţa purtată;

Am fost rege, ce nu avea pereche;

Acum sunt carte...

sunt deşertăciunea puterii omeneşti,

sunt lacrimile celor osândiţi,

sunt suferinţa celor prigoniţi,

sunt aurul pierdut al nesătulilor;

Am murit şi-am înviat,

am purtat povara pildă,

dar nimeni nu m-a ascultat.

Ce-nseamnă pentru tine mirajul?

O trăire din veacuri pierdute,

o goană după vânt a omului în viaţă.

Ce-nseamnă pentru tine viaţa?

Un vis al unui viitor

ce poate fi deşertăciune sau izvor...

Nisipul doare, nisipul prinde viaţă,

dar numai Dumnezeu e Cel ce modelează,

ce-a fost, mai este încă

şi-o să mai fie-n altă faţă,

poeţi ce meditează,

artişti ce-nfrumuseţează,

dar Dumnezeu creează.

În noi, în noi e doar nisipul,

să nu ne risipim,

să învăţăm cum să trăim...

Nisip, iar nisip, alerg,

of, dune de nisip,

mi-e sete;

vreau viaţă, paradis,

vreau adevărata iubire

să fie veşnic lângă mine,

dar în jur e totul gol,

mă doare,

clepsidra  s-a-necat a soare

şi nisipul a luat foc;

Vreau viaţă

şi văd doar nisip... nisip... şi dune de nisip...

II

Caravana s-a îndepărtat,

păşesc agale pe nisipul încintat,

povăţuit am fost să ţin drumul

înţelepciunii oazei,

să am soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga,

dar am alunecat pe-o limbă de nisip

şi mă-nghiţea,

adulmecam aerul fierbinte,

prea târziu să-mi acopăr faţa,

rănile trupului mă dureau,

mă agăţam de oasele deşertăciunii,

tăcerea îmi sfâşia auzul

cu ţipătul de şacal ce-şi chema haita,

eu eram prada destrăbălărilor,

beţii gălăgioase se pierdeau în iluzii,

umbrele dansau bezmetice deasupra-mi

aşteptând să-mi slăbească puterile

şi să-mi bea mana ochilor.

Un fulger de flăcări mă ardea din apus

şi spatele prinse durere,

în faţă argintul de lună-i aprins,

în drum o cămilă,

de ea mi-agăţ disperarea;

Oare voi ajunge să beau apă din oază?

III

Miroase a aer de verdeaţă,

în jur natura prinde viaţă,

mă-mbrac în haina nouă de lumină;

Am înţeles ce-nseamnă a cunoaşte

şi unde-i untdelemnul din candela-nţeleptei;

S-a stins o iarnă pierdută-n vis

şi am dat foc deşertăciunii,

au ars cărbunii urii şi-ai minciunii,

a dragostei ce-a fost cândva şarpe,

căci rău e să iubeşti fără-a cunoaşte,

se prăbuşeşte-n praf ce n-are temelie

şi sufletul se zbate între săgeţi o mie...

S-a dus, s-a scurs păcatul din clepsidră;

Nisipul mişcător tuşise-afară prada.

Acum e linişte,

Sufletul a înţeles izvorul iubirii,

a cutezat să scânteieze spre lumina dumnezeirii,

s-a contopit în adâncimea naturii,

a naturii din care trupu-şi luase fiinţă

şi aşteaptă...

Aşteaptă oaza din care să-şi adape nemurirea,

verdeaţa primăverii,

aşteaptă să uite plânsul din mugurii durerii.

IV

Acum râul geme peste pietrele reci printre suspine

asemenea sufletului meu necopt,

ars de jarul răutăţii lumeşti,

stins de lacrima suferinţei,

plin de săgeţile aşa numitor prieteni.

Te-ai frânt suflet în mii de aripi

şi-ai adunat în mii de flori

speranţa prieteniei şi-a iubirii

ce-a gustat otrava celor ce-i preţuiai.

Acum plângi în lacrimile Ghetsimanilor

şi vezi păcatul în picături de sânge,

ai pus un cui, ai pus o cruce,

în nepriceperea iubirii sfinte

când te-ai pierdut printre spini

pentru a gusta iubirea păcătoasă,

atunci ai fost singur printre mărăcini,

acum abia ai prieten,

acum înveţi viaţa,

De-acum nu mai eşti singur,

vei fi în umbra crucii.

Pe braţe Te-a purtat printre hiene

Un Miel ce îţi cerşea iubirea,

i-ai înţepat cu spini mânuţa

ce se jertfea să-ţi dăruiască nemurirea,

să-ţi şteargă patima durerii

ce te orbea în pânza de păianjen,

să-ţi lumineze ochii minţii

ce refuzau înţelepciunea.

Azi am gustat din cina pregătită

s-aline-a inimii dorinţă,

de-acum te simt în toată a mea fiinţă,

prea mult am alergat prin lume

şi te-am găsit în mine,

şi te-am găsit acasă,

şi te-am găsit tovarăş în neputinţa noastră.

De-acum nu mai sunt singur,

de-acum doar Tu mi-eşti viaţă,

am învăţat să zbor

spre primăvară, spre-a raiului sfânt rază;

Azi am ajuns la oază.

5. „Doamne, rămâi cu noi că s-a făcut noapte“

(Ev. Luca 24, 29)

Vântul suflă dintr-o parte, tot în jur este pustiu,

Flori de mărăcini sălbatici ard sub cerul cenuşiu;

Cade ploaia printre ramuri ca o lacrimă-argintie,

Amărât privesc spre moartea care uită să mai vie.

Noapte este tot în juru-mi şi cântă pierdută-n vremuri,

Viaţa în nimic ascunsă s-a mutat de mult în ceruri

Şi în haos zboară timpul ce-a uitat să mai învie;

Liniştea sperie mormântul în inima cea pustie.

Peste tot se-aşterne noaptea, noaptea grea a vieţii moarte,

Mai rămâi cu noi Tu, Doamne, şi de noi nu Te desparte,

Singuri nu ştim a străbate, calea-ntunecimii soartă,

Umbra mea pe-un fir de aţă visu-n faptă îl îneacă.

Cerul mov străluce-n rouă, amărâtă cântă floarea,

Totul plânge cu suspine, misterul împânzeşte zarea,

Noaptea-nvăluie făptura şi pământul totodată...

Ceasul a-ncetat să bată, viaţa-n moarte-a fost uitată.

6. AŞ VREA SĂ FIU CU TINE, DOAMNE

Mie sete de Tine, Doamne,

Flacăra sufletului ar vrea să renască,

dar doare;

jarul uscat nu are scânteie

şi vrea soare.

Mi-e nălucire

umbra soarelui pierdut în feerica clipă,

şi ucide

sufletul disperat de pustiire

şi strig izbăvirea.

Mi-e moarte

rugina frunzei căzută în iarba ofilită

a inimii,

a minţii ce încearcă amnezia eternităţii

şi vrea viaţă.

Mi-e dor,

cândva în mine Te-am cunoscut,

Doamne...

şi te-am pierdut în nepricepere,

şi-mi plâng neînţelesul

în aşteptarea Ta.

7. Suflet de vers

Cuvânt,

metafora vieţii

mi-eşti lume.

Atingi

esenţa de foc

scăldată în smaraldul oazei

din pustiul inimii

şi trezeşti

uscate lacrimi...

Acum bei apă

şi stropul devine cascadă.

Apar curcubeie

şi întunericul naşte muguri;

Străluceşte o petală,

pe ea un univers

ce l-am închis

într-un suflet de vers.

8. Pe aripile misterului

Viaţa trece ca o umbră, ca un vis de ani purtat,

Totul vine şi se pierde, tot ce şti sau ce-ai uitat,

Că-i real sau ficţiune, tot ce simţi sau ce-ai răbdat,

N-o să ştie niciun geniu ce mereu a cercetat.

Ce se-ntâmplă după moarte? Ce-nţelept va fi aflat?

Totul stă ascuns în umbră, căci pământ e cel creat,

Ce va fi când pleci din lume, savanţii n-au precizat,

E prea mult pentru o fiinţă, taina vieţii ce s-a dat.

Ce e moartea? De unde vine? Ce se-ntâmplă mai apoi?

Totul e-un mister ce viaţa nu cuprinde-n a ei foi,

Simţiri reci şi simţiri calde se-ascundeau pierdute-n lumi,

Spiritul striga viaţa, frica cânta prin făpturi.

Ce e apa, ce putere are-n fiinţa ei de veacuri?

Ea aduce lumii viaţă, e-un mister, un foc de leacuri,

Suflete fără de fiinţă, de-o gustau, trăiau pe veci,

După cum legenda spune cugetării celei reci.

Dacă totul e-o părere, o părere neînvinsă

Şi pământ de mii de veacuri este omul ce există,

Adormit de-amar de vreme, împietrit ca şi o stâncă,

Apa Letei, nopţii zeiţă, l-a trimis în viaţă încă.

Apa vieţii de-a băut-o, a uitat de propria-i soartă,

Şi visând-o mereu toată, a uitat că lumea-i moartă,

Groaznic pare gândul care, în coşciug uitat de scânduri,

Să visezi doară cu gândul că trăieşti în mii de rânduri.

Priveşte doar seninul de sus ce ne-nconjoară,

Brăzdat de mii de forme, e-o linie imaginară,

Ce poţi cu a ta minte pricepe tot ce zboară?

Când norii ascund în formă: mistere, foc, comoară.

Din cerul infinit, din norii ce-l brăzdează,

Vezi suferinţa lumii în forma ce-şi creează,

În tot ce te-nconjoară citeşti mister de viaţă,

De unde este totul, mintea-ţi cercetează?

De văd un lucru-albastru şi altu-l vede verde

Nu-i un mister, căci viaţa-n mistere mii se pierde;

Ce culoare ai Tu, Doamne, dar strămoşii noştri, Adam?

Poate Eva fuse albă şi Adam un roşcovan.

Şi totul piere-n vremuri, un joc e-a lumii roată,

Ce nimeni n-o pricepe, în veşnicia moartă...

Şi poate-n nefiinţă se va sfârşi creatul,

Trecut şi viitor, lumină-ntunecatul.

Totul e-un mister în viaţă, viaţa toată-i un mister,

Lumina învinge noaptea şi-n lupta lor veacuri pier;

Geniul moare-n a lui soartă, pentru lume nu există,

Clipa-nvie veşnicia şi taina-i din nou învinsă.

9. Să fim creştini!

Să fii creştin e minunat,

Să fii creştin adevărat,

Să ierţi, s-ajuţi şi să iubeşti,

Şi adevărul să-ţi doreşti;

Fii bun şi cu al tău duşman!

Răului oferă-i bine-n dar!

Căci şi pe tine Dumnezeu,

Te ajută-n viaţa mereu.

Nu-ţi socoti talantul greu!

Cultivă-l pas cu pas prin zel,

Deschide-ţi sufletu-n lumină!

Să înflorească-a lui grădină,

Căci Dumnezeu trimite soare,

Şi ploaie albastră pentru a lui floare,

Şi pentru roade-mbelşugate

Din sete de iubire adunate.

Aruncă masca omului măreţ!

Căci rău e sufletul semeţ,

Şi negreşit va răspunde cândva

De inima ce-i sub perdea;

Fii demn fiu a lui Dumnezeu!

Smerit! Căci te cunoaşte El,

Că eşti copilul adevărat,

Creştinul cu suflet curat.

10. Răpciune

Ploaia fermecătoare a vântului

Purta pe aripi parfum de flori

Şi susur de frunze abia îngălbenite,

Aromă stranie de culori

Plutea în aer şi un curcubeu

Din fâşii de lumină

Îmbrăca toamna, o regină ,

O zână coborâtă din Eden .

Natura-i binecuvântată de lumină,

Cu paşi de aur trece prin grădină,

Cu trena-i încărcată de arome,

De struguri, mere, fân uscat,

Toamna, zeiţa bunăstării şi adună,

Mustul floilor, cântecul zărilor,

Jocul pământului, aripa gândului,

Odiseea vieţii, nectarul imaginilor,

Pentru a le scălda în cuvintele paginilor.

11. ÎN AŞTEPTARE

Privirea mi se îndreptă spre Tine,

icoană pierdută în temniţa sufletului;

şi aşteptarea dă strigăt glasului mut

ascuns în lumina neprevăzutului.

Dor...

Iubire... Nebunia beţiei fiinţei

ce tresare la adierea vântului;

E glasul Tău, e murmurul Tău, Doamne,

Mi-e sete,

mi-e sete de Tine

şi Te-am descoperit,

până şi-n firul de praf scufundat în tăcere,

dar eşti misterul greu de pătruns al vieţii

şi Te aştept;

încuiat în întuneric,

ca să-mi arăţi calea spre lumină,

spre înţelepciunea nepătrunsului.

12. PLOAIA CREDINŢEI

Se-aude tăcerea ce sfarmă deşertăciunea

Şi cerul credinţei renaşte din nou,

Iar omul aşteaptă, îşi învinge durerea,

Speranţa luminii cândva ferecată-n cavou.

Priviri către cerul etern se îndreaptă,

Iar el şi-adună gândurile ce le numim astăzi nor

Şi plânge, pe faţa lui fermecată

Sclipesc lacrimi, sclipesc ploi ce cad uşor.

Ilie-n genunchi mulţumeşte

Şi Domnul zâmbeşte privind spre pământ,

Puterea credinţei dă roade şi creşte

Ca spicul de grâu din ochi de mormânt.

13. Fiul risipitor

S-au risipit petalele din frunze

Pierzându-se în viaţă ca-ntr-un joc;

Cu sufletul spre apus scăldat în foc

Aştepţi ca să renască acum, o Sfântă Cruce.

Te-ai prins în lume rob, uitând veşmântul

Ce te-nfăşoară-n adevăr spre paradis,

Mai vi la cină când prin văi auzi cuvântul

Sau apa vieţii-n suflet ţi s-a stins?

Te aşteaptă îngerii cu braţele deschise

Din lumea umbrelor să zbori spre infinit,

Să sorbi nectaru-n foi de crin, din vise

Să te trezeşti şi să renaşti prunc blând.

14. Secunda divină

Am găsit o piatră în a cerului lac...

Şi am gustat pământ cu soare,

Şi am băut izvor de mare;

Cu pânza orizontului m-am înveşmântat.

Ţipă universul, un şarpe îl muşcă,

Cascadă de sânge din sufletu-i curge,

Timpul se-opreşte, vulcani de durere

Devine pământul, iar fiinţa orizontului piere.

Ajunse infinitul secunda divină,

Cad aripi de îngeri şi moare păcatul,

Şi marea e munte şi muntele mare,

Pământul e soare, o pace adâncă coboară din zare.

Ecouri de oase din pântecul humei

Îşi cer azi răsplata talantului mort;

Deodată muţenie... un pântec mai naşte

Un nou univers, fără timp, dar cu aripi de foc.

15. Duhovnicului meu, pr. Ion Turnea

Te uită!

Spicul cum se joacă

În murmur de vânt pe câmpie;

Te uită!

Floarea ce enigmă

Ascunde-n fiinţa-i purpurie;

Şi omu-i floare-nmiresmată

Şi unică prin joc şi dor,

Spre Tine, Doamne, el aleargă

Să înţeleagă-al vieţii izvor.

O călăuză cere-n marea

Ispitelor acestei lumi,

Un suflet cald, plin de iubire,

Duhovnicul, pădure vie,

Să-i ducă paşii spre câmpie,

Spre scump liman de fericire,

Să guste Cina pregătită

De scump Iisus, spre viaţa-n veci menită.

Aleargă norii după soare,

Şi floarea după strop de ploaie,

Şi porumbelul caută pacea

Şi omul caută-n lume... viaţa;

Aduce roade spre lumină

Dacă în suflet are odihnă,

Căci a-nţeles a Vieţii Cale

Spre casa Tatălui din zare.

16. Un fir de univers

Frânturi de aripi

Din haina timpului,

Se văd pierdute

În grădina sufletului.

Flori ofilite de iubire

S-au făcut punte, în veşnicie,

E întuneric şi păsări albe,

Şi-adună aripi, de dor creeate.

Crengi de copac, înalţă oasele,

Doare adâncul, lumină-i doar luna,

Apa-i venin, pământul e piatră,

Zboară în cerc, inima moartă.

Vulcan ce mocneşte,

Universuri neştiute de nimeni,

Trăiesc într-un fir sufletesc;

Infinite cascade în timp călătoresc.

Imagini, iubire, ideal neajuns

Se-ngroapă în mlaştina sorţii...

Şi sufletul moare şi-odată cu el

Se singe un univers din pagina cărţii.

17. Aripi frânte

Se-nvârte roata misterelor

Şi timpul a murit,

O infinită teamă

Se-ntinde peste tot,

Stă tot sub semn de vrajă

Pierdut în infinit,

Şi nimeni nu mai ştie ce-a fost,

Şi totu-i adormit.

La lăsatul serii,

În amurgul vremii,

Când geana se-nchide

Şi ochiul tainic se-aprinde...

Un muget viu

Pământul respiră;

Oase prind viaţă,

Naşte pământul.

Pluteasc lumi uitate,

Se-ncolăcesc balauri,

E-o furie oarbă,

Cad îngeri în valuri,

Mlaştini de foc

Universul creează,

Se-nchide în cerc

Făptura, cu frântele-i aripi.

Vremea îşi pierde mustul,

Stelele picură

Miros de tămâie,

Cântă mormântul,

Gustul din gură-i pucioasă,

Aripi de vânt aduc lanţuri

Să lege o lume

Din vremelnica soartă.

O sete de-a cunoaşte

Se-ndreaptă spre cer,

Şi timpul... totul tace,

Şi ceru-n infinit

Se pierde în uitare,

De flăcări mistuit...

Şi vraja se întinde,

Şi oamenii toţi pier.

Din zarea depărtată,

Din focul ce nu arde,

Din haosul uitării

Se născu cruda moarte...

Şi ordinea făpturii

Se ascunde-n neînţeles,

Şi moartea naşte viaţă,

Şi sufletul eres.

Dar peste lumi departe

O scânteie a pătruns,

Şi vraja se tot rupe,

Şi răul e distrus;

Se naşte-o nouă lume,

E scrisă-n ceruri sus;

Acum e armonie

Şi visul meu s-a dus.

Din infinit timpul uitării

Este trimis cu vuiet,

Misterele universului se rup

Într-un prelung răsunet,

Pierdută-n fum se stinge

A roţii soartă-acum

Şi clopotul destinului

Se pierde, stins în scrum.

18. Lacrimă

Lacrimă,

izvorul unei vieţi

încă pierdută-n uitare...

Şi doare...

Doare apa, doare patosul?

ce doare?

Doare a urmei tale suferinţi?

E linişte şi doare.

Doare încet, cadenţat,

nu mai suport,

Şi taina lacrimii mă doboară,

ucide...

Râu de dor şi jale

ce îmi pătrunzi fiinţa-mi...

mi-e sete,

apa ta mă usucă mai rău.

Mi-e teamă,

de inima ta mi-e teamă,

căci n-o cunosc;

dar ea-mi cunoaşte fiinţa.

N-am înţeles,

al tău mister...

Sufletul dragostei?

inima unui înger?

un tărâm al focului sufletesc?

Da,

Aripă de iubire,

Sfântă apă a vieţii,

Marea sufletului unui om.

Ea,

singura ce mi-a pătruns

ascunsele-adâncimi a firii

mi-e mamă, tată, viaţă,

mi-e nemurire, dor.

19. DOR DE PRIMĂVARĂ

Într-un colţ de lume este el,

Un el, ce îl iubesc a primăvară,

E soarele ascuns în inimioară,

Tăria muntelui de-oţel.

În sufletu-mi e-un colţ de nemurire

Ce a găsit un foc mistuitor,

Gândul de dor, puterea în iubire,

A veşniciei inimii izvor.

Natura cântă a miros de floare,

A haină verde de câmpie,

A cântec de privighetoare,

Esenţe dulci de iasomie.

În zare fluturii dansează,

Iar apa vieţii curge-n ritm ameţitor,

Copacii haine noi îşi modelează,

Ţăranul s-a întors pe-ogor.

E primăvară-n suflet şi  în zare,

Din inimă-mi se naşte iarăşi soare,

Se naşte foc, o stea de mare,

O veşnicie caldă, o pace arzătoare.

Şi-am găsit esenţa de  foc adevărat,

Şi sufletu-mi a învăţat să zboare,

Să fie mereu zâmbet, să fie  o floare,

Să fie armonie, o rază visătoare.

Te-am prins din zbor copile

Şi te-am cules în suflet,

O ploaie fermecată a nemuririi cuget,

Un dor de primăvara veşnicului eu.

20. SOMNOLENŢĂ

A adormit cireşu-n floare,

căci au uitat îndrăgostiţii

când şi-au furat sărutul dulce

şi s-au pierdut în umbra nefiinţei.

Au uitat trandafirii

să-şi mai strângă nectarul

de când iubirea fuge;

copil pribeag, orfan.

A uitat vântul jocul,

şi ploaia coroniţa,

şi soarele dorinţa,

şi iarba izvorul.

Acum plânge pădurea

Din inimi de piatră,

căci doarme-adânc amorul,

iubirea de-altă dată.

E viaţa murmurul

din fiinţa sfântă a iubirii,

vrea apa vieţii

din surâs de amor,

să se topească lacrima sufletului,

în ploi de focuri,

în jarul de zbucium

să strige iar: Mi-e dor!

21. Dor de flutur

Petală de mac, peste fân uscat,

Peste flori, prin iarba deasă,

Te-am zărit căutând dulceaţă,

Din zborul tău fermecat, aripile ţi-am furat.

Le-am pus pe hârtie, pentru-o poezie,

Bulgări de lumină, strângeai în grădină,

Scântei de pe flori, pentru haine-ţi noi,

Nu-mi dai tu şi mie, aripile-ţi line?

Ca să-nvăţ un zbor, ca tin' de uşor,

Să dansez zburând, să iubesc râzând,

Tot să-mi fie floare, să ajung la soare,

Natura o soră, plânsul bob de rouă.

Făptură firavă, aduntat-ai grămadă,

Tot ce-i mai frumos: parfum de pe flori,

Fir de diamant, ochii de smarald,

Graţie, puritate; dă-mi şi mie-o parte!

Prieteni buni să fim, un tot să devenim,

Ca pământ cu mare, ca cer şi cu soare,

Ca viaţa şi izvorul, ca iubirea şi dorul...

Să devenim carte, tu, aripi de înger, eu, libertate.

22. ÎNGERUL  NEÎNŢELES

În linişte şi durere-şi scaldă a lui fiinţă,

În suferinţă mută ce liniştea o rupe,

Rătăcitor prin lume, un geniu prin mistere,

În disperare cheamă izbăvitoarea vreme.

Şi caută-n disperare dumnezeiescul semn,

Să vină, să-l ajute, să-l scape de blestem,

Să-i dea din nou speranţa, lumina, mângâierea,

Să-i dea iubirea, totul, să-i dea din nou puterea.

Şi nimeni nu se-ndură să-i vină-n ajutor,

Tăcut privea lumina-ncuiată tuturor,

Preferă moartea-n veacuri, dar viaţa l-a învins,

Din propria lui suferinţă şi-a făcut paradis.

23. Celule de pământ

M-am izbit de-un ochi de stâncă?

Nu-i de lună, nici de stele;

Oare-i floare? O fi frunză?

Sau e lapte? Sau e miere?

Nu-i pădure... Poate-i apă?

E o prăpastie ce mă-nghite,

Care-mi spune cu durere

Că pământul nostru piere...

Cine eşti tu, Pământ?

O creeatură vie?

Ai apă-n loc de sânge

Şi aer, duhul tău,

Naşti infinite celule

Ce oameni se numesc,

Apoi le dai ca hrană,

Nectar din seva-ţi sfântă

Ca tu să-ntinereşti.

Dar când celula moare

O strângi din nou în pântec,

Din rădăcina tare

Să crească alta-n loc,

O laşi şi pe aceasta

Să zburde pe-al tău corp;

Ie-ai dat şi jucării,

La început natura,

Cu munţi şi cu izvoare,

Cu iarbă şi cu floare,

Apoi lumini de miere;

Acum l-ai dat şi aur,

Şi fier, şi piatră tare

De-au construit palate

Şi se cred că-s făpturi.

Celulele făpturi,

Pe tine te lovesc

Cu-o boală grea,

Un cancer

Ce îţi seacă fiinţa...

Şi-acum îmbătrâneşti...

Pământul e pe moarte,

Căci l-a lovit celula

Ce moare-n veci cu el,

Căci ea s-a crezut mumă,

Pământul doar un sclav

Din care să se-adape...

O singură scăpare,

Pământul are un frate,

Pe Cerul ce e-n zare,

Ce i-a întins o mână;

Salvându-l de la moarte

A înviat celule,

Le-a dat până şi aripi

Să poată să înoate,

Să lupte la nevoie

Cu-o altă creeatură,

Cu Iadul cel de foc.

Să întărim pământul

Cu seva de verdeaţă!

Din el ne tragem fiinţa,

Celule de pământ;

Iar ochiul ce-am văzut

Este de fapt fereastra

Prin care el adună,

A minţii noastre gând.

24. ZBOR FĂRĂ ARIPI

Şi totul stă ferecat

în neagra fântână a trecutului,

s-a înecat în apa învolburată

ce a secat peste durere

şi-a devenit piatră

de când iubirea doarme,

prinsă-n vulcani de gheaţă;

de când izvorul alb

s-a stins din a mea viaţă;

iar eu, nu mai am aripi

să-i sorb seva din nou.

Aş vrea să zbor spre fântâna vie,

dar nu-mi găsesc aripile fermecate...

băut-am cupa cu dulceaţă,

ce-a fumegat venin de dor;

Pe haina sufletului ninge,

Ninge a sfârşit de lumi?

Ninge a început de paradis?

Ninge a dor de iubire?

Mi-e sete...

şi pentru absolut strig după aripi.

Vreau apă...;

vreau să zbor spre înălţimi,

dar m-am înecat în zapadă

şi i-am mirosit gustul;

Iubirea-i o fantasmă

de dincolo de prag,

o ploaie fermecată a credinţei

ce-aşteaptă viaţa verde

şi cântece de îngeri,

pentru-a găsi izvorul

ce-n veci a topit lacrimi

de suflet însetat.

Am obosit...

Alerg în peştera chitului

ce pare adormit,

căutând aripi să zbor spre infinit;

Acum doare piatra ce-a devenit inimă

şi-n sufletul meu ninge a uitare,

firul de foc s-a pierdut pe cărare

şi-s singură,

zburat-am fără aripi spre dor de înălţimi,

şi am căzut în pântecele chitului

şi fiinţa-mi a murit.

25. Un strigăt în noapte

Am vrut iubire şi mi-a răspuns speranţa,

Am căutat înţelepciunea-n adâncu-i nepătruns,

Am plâns în suferinţa neînţelesului ascuns

Şi m-a durut, în juru-mi se-nteţii ceaţa.

Ningea cu foc de soare, şi-n sloi de gheaţă se topea iubirea,

Şi dansau trandafirii cerşind căldură şi-mbătrânea omenirea,

Cu ochii minţii prinşi de vrajă mă jucam cu fericirea

Şi ochii sufletului aşteaptau a strânge-n pumni nemurirea.

N-am înţeles adâncul prea greu în devenire,

Am vrut în suflet focul, liniştea, tăcuta-i oglindire,

Şi mi-a fost dat veninul şi suflet cu otravă,

Şi-am priceput în taină că viaţa-n jur e moartă.

Că nimeni nu mai ştie ce-i jocul, ce-i iubirea,

Că au uitat să râdă, să plângă, pierdut-au armonia,

Şi-a uitat floarea zâmbetul, tăcută-i omenirea;

Şi totu-n griji se-mbată, parfumul şi simţirea.

Există morţi în viaţă sau lumea prea mult doarme?

Au uitat fericirea gonind vânt, gonind soare?

Şi bătrâneţea a uitat să toarcă pierdută în izvoare,

Şi omu-n scurta-i viaţă s-a pierdut şi a uitat că-i floare.

Şi am zburat spre infinit, şi am ajuns la un apus de lume,

Şi multe mi-a fost dat să văd, şi totuşi atât de puţine,

Şi atât de repede... şi-am început să înţeleg prea târziu…

Şi viaţa prea târziu a prins să aibă sens, când s-a mai stins un nume.

De ce să aşteptăm un capăt de drum spre-a cunoaşte înţelepciunea?

Să învăţăm floarea iubirii şi fructu-i veşnicia,

Să nu ne pierdem în plasa păianjenului deşertăciunii,

Să înţelegem preţul clipei, să nu dăm scop înşelăciunii.

Dar eu… iubesc în noapte şi inima- mi se frânge,

A sufletulu-mi mâini se-ntind spre nufărul ce plânge

În labirintul ce caută floarea din cugetul omului adormit,

Dar nu răspunde ecoul de aripi, că fructul lui e oprit.

Mi-e sete de fericirea paradisului promis,

Mi-e sete de iubirea pierdută-ntr-o scânteie,

Vreau să m-aştepte amorul la umbră de cais,

Cu el s-alerg de mână unde nu-i timp, nu-i durere...

Aştept să ningă mult ca focuri de zăpadă

Să spele păcatul duhului adormit,

Să-nvie a lui aripi ce-au început să cadă,

Să zbor apoi cu ele către Edenul luminii-n răsărit.

26. Metamorfoză

Mugurii sufletului

au ascultat cântecul

florii de primăvară

şi-au devenit îngeri

ce îşi sorbeau nectarul

din roua zăpezii.

Roadele-i deveneau

fructe de mare,

de mare iubire,

iubirea de viaţă,

de inimă albastră,

de plete de cer şi soare

de pletele câmpiei,

fire de iarbă a mii de universuri

de iluzii ferecate-n ideal,

Umbre de flori,

Lumini de aripi îngereşti

pierdute în mirul de vin,

nectarul divin;

Vedenii de fructe

uscate în muguri

Muguri ce nu văd apa,

dar ard după flori

să simtă metmorfoza

din visul iluziei.

27.  Mamă, eternă primăvară

Am cules primăvara din suflet de copil,

Din puritatea inimii de floare

Şi-am alergat spre tine mamă,

Căci de 8 martie, e sfântă sărbătoare.

Tu mă iubeşti cu foc adevărat

Ce nu-şi cunoaşte marginile fiinţei;

Tu viaţă, fericire mi-ai dat

Şi câte nu mi-ai da din greul neputinţei.

E primăvară-n tot ce mişcă pe pământ,

E mărţişor şi floarea râde-n glie

Şi mama, icoana făpturii, apa vie,

Aşteaptă un semn, un zâmbet printre suspine.

E început de lume, e început de viaţă,

Căci e ziua ta, a lumii speranţă;

Şi nu întâmplător Dumnezeu femeii-i spune Eva,

Căci este viaţă, veşnic primăvară, tânără Minerva.

Azi plouă întâia oară-a primăvară

Şi-n suflet a parfum de floare,

Eşti mamă soarele din inimioară,

Eşti blânda apă dulce, vie, din izvoare.

Tu înţelegi ce nimeni nu cutează,

Tu mă iubeşti şi îmi zâmbeşti speranţă,

Tu-mi eşti prietenă, tu-mi eşti dor,

Îţi mulţumesc şi te iubesc izvor.

28. Joc şi vers

E minunat să modelezi,

Cuvântul în versuri să-l lucrezi,

Să pui în el suflet, şi dor,

Şi fericire, şi fior

Şi să-l înalţi în zbor uşor...

Omul s-a născut din floare,

Iarba s-a născut din frunză

Şi albina din mult soare,

Norii s-au născut din ploaie…

Şi zbor de fluturi din muzica sferelor,

Şi bocet de vânt din suspinul zărilor,

Şi toamnă, şi iarnă, şi primăvară-n simţire

Şi dorul de vară, de vise senine.

Şi am zis vers, am zis dor,

Am zis colină şi izvor,

Mereu un vers, în suflet floare,

În viaţă muzică şi soare…

Din glas de iubire a luat fiinţă pământul,

Din joc de izvoare, oceanul şi gândul,

Din foc de cuvânt curge versul pe strune,

El strigă în zboru-i, şi cântă, şi spune…

Azi un copil l-a încălţat

Şi mâine versul a prins să zboare;

Din cer de purpură, casă de soare,

Din răsărit de viaţă şi dor de izvoare…

29.  8 SEPTEMBRIE

Pe bolta cerului senin, din fumegânda vreme,

Azi, un Luceafăr răsări, scăldat în diademe;

E ziua sfântă peste vremi, tăcerea a fost sfărâmată

Şi moartea pieri în dureri, azi se născu o fată.

Maria, Doamna lumii-ntregi, nu serafim, nu înger;

Ci noua Evă se născu din mari dureri şi plângeri;

Balaurul striga strivit; azi s-a născut lumină,

Din ceru-albastru infinit te-nvăluie odihnă.

Spre tine cu toţii-alergăm, din noaptea grea ne scoate,

Căci azi prin tine ne salvăm, din haos fără roade;

Lumină din Lumină-n veac prin tine-a venit în lume...

O, Izbăvire! am strigat, Marie, scump, sfânt nume,

Toate neamurile Te vor lăuda, acum şi pe vecie.

30. Mi-e viaţă, dor...

Un clopot răsună prin neguri, departe,

A timpului mască ascunde grăbit,

Nimic nu există, e totul o farsă,

Nici timp, nici izvoare, doar dor infinit.

Galbenele flori de seară, îmbătate în mistere,

Socotind cum trece timpul şi-au uitat vorba de miere,

Neputând să înţeleagă ale vieţii doruri grele

Au atins singurătatea, clipe grele de tăcere.

Soarele îneacă nisipul, în văzduh zboară lumina,

Floarea primăverii noastre îşi învie rădăcina...

Totul plânge-a dor de viaţă,

Totul caută-n jur speranţă.

La poarta ferecată a unei vechi biserici

Mai bate o scânteie, mai aşteaptă un dor,

Un vis rătăcit mai caută o umbră,

O caldă-adiere, a soarelui izvor.

Mai cântă o speranţă din paginile lumii,

Se-ascunde, feţe, feţe, un foc mistuitor,

Aştept cu sufletu-mi mângâierea iubirii,

Aştept ceva feeric, aştept, mi-e dor, mi-e dor...

31. STEAUA CRĂCIUNULUI

Un cânt suav se-aude şi timpul s-a oprit,

Din linişte deplină pătrunde ecoul clopotului, demult amuţit;

Zum... s-a deschis în slavă o poartă-n veşnicie,

Pământu-n aşteptare stă mut ca o stihie.

Lumini pe cer, cete de îngeri se arată...

Pământ şi slavă cântau, din zări se lumina,

O stea prinsese viaţă, deşi trăia din veci,

Lumina-i azi se-aprinse, uitate-s vremuri reci.

E Steaua Crăciunului, e Steaua Iubirii, azi s-a născut Hristos,

Freamăt de harpă, sunet de trâmbiţă, coruri de îngeri se auzeau duios,

Păstorii din fluier slăveau veşnicia,

În cer, pe pământ, domnea nemurirea.

32. DANSUL  VIEŢII

Din zarea fermecată a focului de gheaţă,

Din lumea de mister, prinseseră azi viaţă

Un roi de stele albe ce flutură-n văzduh,

Un joc de-a veşnicia luminii din amurg.

O stea din infinit de flori în jocu-i se aşează

Pe fruntea-mi şi în inimă-mi povestea lui narează;

Se născu din gheţari, din sticlă şi din foc,

Venise din văzduh, purtată de-al inimii noroc.

Mămica lui e Gerul, iar tatăl este Vântul,

Cum din greşeala unchiului, măreţul Soare, sfântul,

Se născu printre stele, a învăţat cuvântul

Şi a pornit în lume, căutând cu dor pământul.

În goana după viaţă, în setea de-a cunoaşte

Se prinse-n joc cu alte steluţe fermecate...

Şi dintre mii de stele zărise-o mândră fată

Ce părea viaţa-i toată, iubirea-i mult visată.

Şi din greşeală, o clipă, iubita lui se pierde,

Alunecă pe-o cale, apoi nu se mai vede,

Nu ştie să se-ntoarcă, nu poate şi nu crede

Că a pierdut o lume în joc, în visu-i verde.

Acum, purtat de dor, fulgul în zbor porneşte...

Şi-ajunge până la mine, viteazul din poveste...

În zbor, în juru-mi, dansau prinşi în mistere,

Micuţii fulgi de neauă a lumii efemere...

Dar din lumina lunii văzui adiere caldă,

Sub un copac ce falnic mai strălucea-n zăpadă,

Două sclipiri de stele, două lumini albastre

Ce se pierdeau în vise, în murmur, în cântec de măiastră.

O şoaptă ca o taină a răsunat spre mine

Şi-aflai că cei doi fulgi doineau îmbrăţişaţi în bine,

Se întâlniră dragii în alte lumi, speranţă,

Se ţin acum de mână şi povestesc; Ce viaţă!

-           Suntem frumoşi acum ca două stele-n noapte,

Însă la primăvară, iubirea ce ne arde

Se va preface-n floare, în floare de zăpadă,

În ghiocel, în viaţă, iubire şi speranţă.

Pe bancă-ndrăgostiţii privesc fulgii dansând,

Iubirea lor, iubirea fulgilor, în cer şi pe pământ,

E totul efemer spre-a veşniciei ţel...

Azi doar un zbor frânt, iar mâine... iubire şi mister.

33. Din umbră spre lumină

Visare,

a mea salvare,

O, nu eşti tu! căci am greşit...

şi vreau din vis în vis să mă trezesc,

realitatea crudă să-mi fie eres;

dar mă voi ridica cândva

ca pasărea Pheonix din cenuşă,

ca dreptul Iov din ţărână

şi voi găsi izvorul

din care-mi voi adăpa

nemurirea...

Iubire,

izvorul inimii scăldate de dor,

de lacrima vieţii,

de visul neputinţei;

Te voi aştepta la poartă,

îţi voi întinde mâna

din lumea paradisului

când vom trece pragul...

şi-om fi atunci ferice,

căci este timpul nostru,

şi nu ne-om mai ascunde,

n-om mai răni pe nimeni,

ne-om pierde-n ochii fiinţei,

în ochii sufletului,

ne-om contopi într-un zâmbet

pentru eternitate...

Lumină,

flacără a credinţei,

aripă de înger,

Mi-ai sărutat sufletul,

arătându-mi calea;

nu e visul, nu e iubirea deşartă,

e adierea vântului de primăvară,

o primăvară simţită doar de sfinţi,

de sfinţii ce plutesc pe nori

purtaţi de aripile îngerilor spre paradis.

Mi-ai arătat deşertăciunea,

ce o căutam prin vis şi munţi de flăcări;

Mi-ai arătat înţelepciunea,

neînţeleasă în cuvânt,

dar ce o simţi cu ochii minţii,

în adierea vântului uşor,

căci rădăcina ei se-adapă,

din pomul vieţii

Ce-aşteaptă-a fi descoperit.

34. Destin fără aripi

Sunt o floare

Ce-şi soarbe nectarul din a vieţii ploaie,

Candelă ce doare după al vieţii foc,

Aripă de înger, cer fără de noroc,

Pagină de carte, jumătate scrisă,

Cântec de sirenă cu pierdut ecou,

Curcubeu din picături de vers,

Iubire nemărginită, doar în al nopţii eres.

Sunt un om

Pierdut în banal, lume oarbă de furnică,

Cretă stinsă în buze de burete,

Carte de foc pentru suflet sau rece perete?

Pion pe tabla de şah, sorbit de furtună,

Durere de lacrimi în trup ars de humă,

Ceas ce-n fiecare secundă se-mbracă-n rugină,

Dor de floare de colţ, dar nu ies din grădină.

Sunt cer şi pământ;

Aripi de înger pierdute-n destin,

Poet prins în curcubeu de aripi şi pânză de flori;

Om de pământ cu vise de nori;

Caut aripi eterne pentru-a gusta veşnicia,

Caut floarea luminii să-i sorb feeria;

Mă pierd în idei şi plâng

Şi aprinse aripi în sufletu-mi sunt.