Ana-Cristina Popescu :

"PARFUMUL DEŞERTĂCIUNII"
DRAMĂ

ACTUL I

DECORUL

Încăperea unui spital de nebuni, o încăpere cu gratii, două paturi, o masă, un caiet şi un pix. Doi bolnavi stăteau întinşi pe spate, după câteva momente, unul dintre ei, un tânăr înalt, brunet, foarte frumos, se ridică brusc, se îndreaptă spre masă, scrie în caiet ceva indescifrabil, după care rupe foaia, o aruncă printre gratii rostind tare şi impunător, uitându-se în sus şi apoi spre coleg: (Decorul din spatele scenei arată haosul).

PERSONAJELE: doi bolnavi, medicul, Iuliana, o asistentă

- De-acum vor fi dezlegate toate misterele universului, căci roata sorţii începu a se învârti iar, timpul a încetat în sfârşit a mai bate. Nimic nu mai stă la locul lui, stelele au început a se rupe şi arunca prin haos, îngerii au început să moară, oamenii şi-au descoperit eul ascuns, iar eu am descoperit în mine demonul. Da, eu sunt demonul (privind spre coleg), ai auzit, demonul, şi sunt cel mai fericit, mi-am făcut propria mea lume, am propria mea viaţă, colorată în lumini şi umbre, şi nimeni nu mă alungă din ea, şi nimeni nu mă condamnă, sunt nebun şi nimeni nu mă ia în seamă şi sunt cel mai fericit om în propria mea lume, un demon alungat din viaţa neînţeleasă a oamenilor... (se plimbă)

Da, am crezut că iubirea îmi va deschide uşa printre oameni, dar m-a alungat dintre ei, dar în umbra gratiilor am propria mea viaţă de iluzi, de iubire. Sunt un Adam, făcut din pământ căruia Dumnezeu i-a dat un cadou, iubirea, pe Eva. Sunt totodată, un înger de foc căruia Dumnezeu i-a dat cadou nişte aripi. Sunt fiul unui înger şi a unei fiice a lui Adam care a scăpat de mânia lui Dumnezeu, arătată fraţilor mei prin apele potopului. Sunt un demon însetat de iubirea absolută şi nimic nu mi-a putut alina această durere. Am descoperit în mine haosul, haosul unei fiinţe pământeşti, însetate de cel mai măreţ ideal, fericirea... (Se plimbă.)

Fericirea (ha, ha, ha), auzi fericirea, numai un nebun ca mine visează fericirea.

Durere, crudă durere este fiecare clipă a omului pe acest pământ (se plimbă), unde ne sunt armele, unde ne-ai ascuns fericirea, unde este ascunsă iubirea, unde putem găsi, unde putem dibui izbăvirea, unde? (Se aşează pe pat.)

Colegul (pe un ton calm):

- Medicamentele ce ni le administrează forţat ne distrug fericirea şi în acest infern, şi ne distrug şi infernul sufletului nostru, nimeni nu înţelege că noi nu avem nevoie de medicamente, ci de iubire şi înţelegere, altfel, vom fi pierduţi dintre oameni, pierduţi dintre sfinţi, vom rămâne nişte demoni pierduţi printre îngeri.

Tu eşti foarte tânăr, deşi foarte matur, foarte bătrân în gândire şi de aceea nu vei mai trăi mult, de nu-ţi vei găsi izbăvirea în viaţă, prin iubire, eu sunt trecut prin multe, răceala doctorilor, indiferenţa personalului auxiliar, este o cruzime, asemenea săbii de foc ce păzeşte mărul vieţii din grădina Edenului.

Puţină înţelegere, puţină dragoste este leacul ce ne poate rezolva problema sufletească, este singura noastră izbăvire.

Boala sufletului, e cea mai grea boală, iar cine se molipseşte de aşa boală grea nu mai poate fi vindecat niciodată, este boală fără leac. Există două remedii, primul vine de la oameni; dacă oamenii ar şti să ne acorde înţelegere, încredere şi adevărată iubire, vindecarea ar surveni neîntârziat; al doilea este pământul, locul unde nimeni nu ne va mai deranja din visul sufletului nostru.

O soră vine să le aducă medicamente însoţită de o gorilă cu înfăţişare de om.

Bolnavul ce se crede un demon rătăcit:

- Nu de medicinuri din astea avem noi nevoie soră, de adevăr avem nevoie, nu de minciuni.

Sora le pregăteşte medicamentele, iar apoi le administrează bolnavilor şi grăieşte:

- Tratamentul nu este o minciună, dacă îl veţi urma vă veţi însănătoşi cu siguranţă.

- Ha, ha, ha (demonul), însănătoşirea minţii sau a sufletului cu ierburi, cine mai crede asta, cu ierburi vindeci boli trupeşti soră, nu boli sufleteşti, iar mintea, mintea omului n-o poate controla nimeni şi nimic. Probabil aţi uitat că nebunii sunt şi foarte inteligenţi, nu pot fi minţiţi cu ierburi sau poveşti. Unde este adevăratul tratament al celor ce au învăţat să cunoască oamenii, al medicilor psihiatri, al psihologilor ca tine soră, a murit şi a fost îngropat în minciună, dar cel mai rău este că oamenii refuză cu încăpăţânare să cunoască cu adevărat oamenii...

Ce exemplu de dragoste dai dumneata, (uitându-se spre gorilă) exemplul urii, al violenţei? Dai tu acuma dovada dragostei ce poate muta şi munţii sau sufletul omului? La nici un caz ...

Iisus, ce exemplu de iubire şi jertfă! Martirii, sfinţii, iubire! Dar tu, dar contemporanii noştri, dar voi, dar eu? Putregaiuri.

Sora pleacă după ce ia temperatura şi tensiunea, însoţită de gorilă.

Celălalt bolnav (plimbându-se):

- Fraţii noştri, copiii lui Adam şi Eva, ce să mai găseşti iubire în ei, a trecut mult timp de la creaţie, deşi parcă ieri ar fi început totul. Ştii, mai nou oamenii nu mai ştiu să viseze, sunt nişte roboţi programaţi cu termenul viaţă.

Se îndreaptă spre gratii, le strânge în mâini şi strigă:

- M-am săturat de maşini, vreau oameni ce ştiu să viseze, vreau oameni ce ştiu să iubească, vreau oameni cu suflet ce ştiu să trăiască cu adevărat, vreau oameni adevăraţi.

Cade în genunchi plângând şi rugându-se.

- Doamne, ajută-mă că sunt ca un prunc ce plânge şi nu se poate apăra, întăreşte-mă Doamne pe calea dreptăţii Tale!

Demonul îl ridică de jos şi-l aşează pe pat, apoi spune:

- Să-ţi povestesc un vis. Totul a început în somn, apoi s-a transpus în realitate. În faţa ochilor zăream un tablou apocaliptic, totul se năruia în jur, fulgerele cădeau pretutindeni, cerul se rupea bucată cu bucată, pământul fugea, întunericul striga după lumină, oamenii strigau îngrijoraţi la cerul ce se sfârşea, izbăvirea, şi, instantaneu m-am trezit în mijlocul camerei, sudoarea curgea pe mine ca apa şi mă luptam cu un demon frumos, cu aripi negre, iar când mi-am dat seama bine, demonul acela eram tot eu, altă parte a mea.

Atunci am simţit revelaţia luminii în întuneric, apoi am început să vorbesc fără şir, lucruri ce nu aveau legătură între ele, tablourile ce reprezentau idolii mei prinseseră viaţă, se certau între ei până s-au luat la bătaie, se certau pentru nişte casete cu muzică rock până ce în cameră s-au umplut pereţii de sânge. Am reuşit să-i potolesc în cele din urmă... Demonii mei s-au luat la gâlceavă, dar am uitat robinetul curgând la baie , laptele dădea în foc şi mi-am aruncat o haină care mă incomoda în acel moment pe geam. Dintr-odată am auzit sunetul telefonului, apoi sunetul unui clopot, apoi un ţipăt şi m-am trezit îmbrăţişând o floare, mai pe urmă am auzit salvarea, nişte vecini alarmaţi de strigătele mele şi m-am trezit în această încăpere, singur, după care te-am zărit pe tine.

- Eu (colegul), eu am început un calcul fără şir, măsuram pereţii unei camere şi totul era interminabil.

Doctorul, un tânăr nepăsător, se îndreaptă împreună cu o frumoasă domnişoară şatenă spre încăperea lor:

- Iulian, ai o vizită, bineînţeles, veţi discuta printre gratii.

Iuliana:

– Iubirea mea, ce mă bucur să te revăd mai liniştit. (Apucă cu mâinile, mâinile ce se ţineau de gratii).

Demonul îşi trage mâinile:

- Iarăşi de linişte îmi vorbeşti. Ce ştiţi voi de linişte făţarnicilor? Liniştea noastră, o prefăcătorie ce ne-a adus în această închisoare... Nu, nu închisoare, aici e adevărata libertate, aici s-a împlinit destinul nostru.

- Dar te iubesc, Iulian, tu eşti viaţa mea, tu eşti totul pentru mine... (Ea se ţine de gratii, în timp ce el vorbeşte gesticulând şi plimbându-se.)

- Ce ştii tu despre iubire? N-ai ştiut să mi-o dai la timp... Nu ştii să mi-o dai nici acum... Nu vei şti să mi-o dai niciodată... Vorbe, atât şti. Dar unde îţi sunt faptele de iubire? Probabil au fost atât de mari încât m-au închis după aceste gratii ca să nu-mi pot îmbrăţişa şi săruta niciodată iubita. Vreau să mă strângi în braţe de mă iubeşti. (Se iau în braţe printre gratii, el îşi strânge iubita din ce în ce mai tare, cu disperare). Mai tare, strânge-mă şi tu mai tare de mă iubeşti. Sunt disperat după tine, vreau să trecem unul prin celălalt, să ne contopim întru eternitate. Te ador pe tine ce dai vieţii mele sens.

Iuliana: 

- Nu mai pot, mă doare. (El se agaţă mai cu disperare de ea şi îşi ridică capul în sus urlând, între timp vine doctorul şi-i descleştează braţele, iar iubita lui pleacă plângând pe când el este aşezat pe pat şi rosteşte întruna:,, frumoasa mea''.)

Un timp e linişte.

Demonul: - Şti, eu într-o viaţă anterioară am fost soldat neamţ şi am murit pe câmpul de bătălie. Aveam o iubită evreică, frumoasă femeie, nu am mai putut s-o revăd, iar acum m-am născut prea repede, din cauza ei, speram s-o reîntâlnesc... Cel mai tragic, oamenii aceştia mi-au interzis să fac armata, mie, unui adevărat soldat, n-au îndrăznit să-mi dea armele, mi-au furat armele dar o să le regăsesc, aşa cum odată am găsit un pumnal la mine în dulapul cu cărţi care îmi apăruse în vis cu o seară înainte, aşa o să-mi găsesc şi sabia pierdută prin tufişurile castelului şi o să ucid toţi diavolii, alăturându-mă Arhanghelilor. Dumnezeu va trebui să-mi dea înapoi toate armele. Mi-a dat destul undestin pe care nu îl mai pot duce. Să-mi dea înapoi tot ce mi-a luat, dacă nu, să-mi ia viaţa, să vină în faţa mea şi să mi-o ia!

Colegul: - Ai treizeci de ani, poate abia acum îţi începi misiunea şi în primul rând nu îţi este îngăduit să te cerţi cu Dumnezeu, El nu ne este dator cu nimic, noi Lui da, căci ne-a creeat, El ne dă, nu ia de la noi...(Este întrerupt.)

Demonul: - Într-un spital de nebuni, din visuri şi iluzii, halal misiune, halal destin.

Se face din nou linişte. Colegul lui este luat din cameră pentru a fi mutat într-o încăpere, alături de mai mulţi bolnavi.

Iulian:

- Iată-mă cu adevărat singur, în infernul meu, pereţii încăperii mă apasă, florile au încetat să mai cânte, iar acum nici măcar nu-mi mai încântă vederea. Păsările şi-au uitat glasul, iar timpul a încetat să mai bată. Totul şopteşte misterios, nimic nu mai înţeleg sau abia acum au început să se limpezească lucrurile şi mintea mea să descifreze tainele ferecate ale universului. Simt că plutesc, totul se mişcă, acum mi-e cald, acum mi-e frig, nu mai ştiu ce se întâmplă, dar simt linişte în jur, simt linişte în mine.

Ameţesc, of, se surpă lumea, cade cerul, mor stihiile, totul plânge în juru-mi, da, ascult şi inima mea plânge, viaţa mea se sfârşeşte încet, totul mă apasă greu. (Zăreşte o lumânare pe masă, o ia, o aprinde.)

Haosul, da, se pierde totul în haos, e sfârşitul, sfârşitul unei vieţi. Se stinge lumina (În mână are o lumânare care abia mai pâlpâie.), nu mai are culoare flacăra ei, se stinge o stea, se stinge o viaţă, cade o frunză, se topeşte un fulg de zăpadă, iar marele univers îşi continuă şirul, lungul şir. Azi moare un nebun, mâine un geniu, poimâine o neînsemnată fiinţă. Nimic nestingheritor pentru el. (Face câţiva paşi.)

Acum am obosit, gândul mi se întunecă şi nu mai pot să suport greutatea corpului, mă lasă picioarele, acum simt că sufletul meu se eliberează şi plutesc, în sfârşit mă simt cu adevărat bine, bine... (Cade jos mort. În timp ce cade se stinge şi lumânarea.)

- Avea dreptate, (Iuliana pătrunde în salon.) grăieşte ea, n-am ştiut să-l iubesc cu adevărat, o dragoste adevărată nu se stinge în nebunia fiinţei unui om, în orice neputinţă a firii omeneşti, adevărata dragoste este eternă, ce este un foc trecător, e doar o minciună ce păleşte la adierea oricărui vânt de primăvară. Când simţi jocul adevăratei iubiri abia atunci înveţi să trăieşti, îţi cresc aripi, înveţi să zbori spre infinit întru eternitate. Iubirea adevărată trece peste toate şi ar da propria-i viaţă pentru fiinţa plăpândă ce o poartă veşnic în suflet... Am înţeles acest lucru mult mai târziu, când el nu a mai fost, când am descoperit esenţa jocului de primăvară, e tainică esenţa lui, cine o gustă, cine o găseşte va fi vrăjit pentru eternitate de dor de iubire, de infinitul ei... Dar oare am găsit esenţa focului de iubire...? Poate flacăra sufletului se aprinde şi nu înţelege nimic, poate esenţa iubirii e înţelepciunea. Prinsă în mrejele timpului am uitat să mai observ zâmbetul florilor, cântecul frunzelor... şi viaţa trece, şi ce folos dacă nu mai ai timp pentru frumuseţea naturii, pentru puritatea iubirii, au trecut zile fără să mai am timp să ascult cântecul unei păsări... Înţelepciunea alege iubirea ce îţi va fi călăuză şi dincolo, inima trebuie să i se supună, nu lăsa inima să zboare fără fructele cunoaşterii căci se va stinge în lacrimi focul ei...

ACTUL II

DECORUL: Aceeaşi cameră de spital. În cameră un pat, o masă, un scaun. Pe masă nişte scrisori.

PERSONAJELE: Iuliana şi preotul.

IULIANA: (aşezată jos)

- Şi totul pare atât de îndepărtat, am avut o căsnicie pustie, nu i-am înţeles sensul. Eram studentă şi un coleg de la facultate îmi declara zilnic marea lui iubire ce mi-o poartă. Am încercat să fug, pentru că nu-l plăceam şi mai presus de acest lucru nu am mai avut niciodată un prieten, un iubit, eu doream o dragoste absolută, asemeni celei din visurile mele. Nu am reuşit să ocolesc însă destinul ce mi s-a deschis înainte şi i-am acceptat prietenia, dacă ceea ce a fost poate fi prietenie. Tot ce a fost vreodată vis de dragoste în imaginaţia mea, a devenit un coşmar, o veşnică hărţuire. Îmi amintesc. Da, aşa a început declinul meu. M-a obligat să-i jertfesc lui inocenţa primului sărut, a încercat să meargă mai departe, dar, fiindcă mă opuneam, a recurs la argumentul unui joc „doar ne jucăm puţin“... Şi totuşi, misterul a rămas doar sărutul furat, nimic mai mult nu se mai întâmplase atunci. Am acceptat căsătoria, nu ştiu de ce, poate din cauza inocenţei sărutului pierdut şi care doream să-l ofer iubirii absolute, poate datorită faptului că aveam impresia, în naivitatea mea, că e singurul bărbat din lume care mă iubeşte. Am făcut cea mai mare greşeală a vieţii mele...

Uşa salonului se deschide şi un preot pătrunde în încăpere, se aşează pe un scaun şi zice:

- Am ascultat rugămintea ta de a sta vorbă despre problemele ce îţi neliniştesc sufletul.

- Mulţumesc, spune Iuliana, îmi va fi de mare ajutor acest lucru, nu mai puteam să păstrez totul închis în inima mea, în gândul meu, mi-e foarte greu, sufletul meu plânge în neînţelesuri.

- Te ascult fiică, spune-mi ce probleme îţi apasă sufletul.

– Dacă îmi promiteţi că totul va rămâne ascuns sub pecetea tainei mărturisirii o să vorbesc...

– Ai încredere, fiică duhovnicească.

- Da, îmi amintesc părinte duhovnic, totul a început asemenea unui joc, un joc nefast, un joc de-a viaţa şi moartea, un joc de-a „ciuleandra“. Aţi citit romanul „Ciuleandra“ a lui Liviu Rebreanu?

- Cândva, în adolescenţă.

- Treptat, încet, mai apoi repede, mai repede, a avut loc prăbuşirea mea spirituală... Eram la un seminar de psihologie, la facultate şi ne-a pus asistenta pe toţi studenţii să ne jucăm, un joc banal, fiecare trebuia să mimeze ceva, să cânte... primeai o anumită pedeapsă dacă nu respectai regulile jocului. M-am jucat mecanic, asemenea unui robot, totul îmi părea o prostie, însă mai apoi am înţeles că am uitat să mă mai joc, sufletul meu îşi pierduse inocenţa copilăriei, dacă cumva în copilărie am ştiut taina jocului... şi atunci eram o bătrânică neînţeleasă de cei din jur... Îmbătrânisem spiritual. Mă jucam cu viaţa mea, un joc dureros ce îmi inunda sufletul de lacrimi, de un plâns amar. Ştiţi, în copilărie, şi mai apoi în adolescenţă mi-ar fi plăcut să mă călugăresc. Iubeam biserica, îmi doream să ajut oamenii, chiar şi pe cei ce mi-au făcut rău. Ştiam să iert, ştiam să trăiesc în inimă puterea milei şi a iubirii. Mă durea sufletul de suferinţa lumii, chiar şi acum mă arde în suflet greul ei.

- De ce nu ai reuşit însă acest lucru?

- Nu cred că eram pregătită pentru această viaţă, deşi iubeam mult biserica, eu totuşi căutam iubirea absolută dintre un bărbat şi o femeie, îmi căutam jumătatea. Eram o fire romantică, chiar o naivă - visătoare aş putea spune.

- Ai reuşit să o găseşti?

- Nu, am sperat că am găsit-o, dar mi s-a năruit printre degete asemenea nisipului.

- Povesteşte-mi, te ascult.

- Eram căsătorită. Soţul meu era bolnav, avea crize de personalitate din ce în ce mai dese, devenise violent. A fost necesară internarea lui de urgenţă la spital, spital unde şi-a petrecut ultimul an de viaţă... Se agăţa cu disperare de vindecare printr-o fărâmă de iubire. Am aici una din scrisorile lui, aşteptaţi puţin să o găsesc.

Iuliana se ridică de pe pat, se îndreptă spre masă şi alege o scrisoare, după care se aşezase din nou pe pat şi începe să citească:

Draga mea Iuliana,

Nici nu ştiu cu ce să-mi încep scrisoarea, pentru că mi-e mintea orbită de inimă, care de un timp încoace nu mai este decât o lumină prea puternică, greu de suportat. Gândurile mele nu mai sunt nimic altceva decât un imens ecran pe care fascicolul de lumină orbitoare proiectează fără încetare imaginea ta. Cu alte cuvinte, prezint toate simptomele unei maladii care în limbaj universal este cunoscută sub denumirea de dragoste disperată. În calitate de doctor, de suflete, la un asemenea diagnostic recomand un tratament de dragoste împărtăşită. Ai cumva deschisă farmacia, iubire? Uite că fac şi haz de necaz, în urma calmantului administrat prin telefonul din seara asta. Da, mie dă-mi leac, Iuliano „farmacisto“, nu calmante!

Atât m-a ţinut şi hazul. Altfel mi-e rău la suflet şi mi-e greu să suport o situaţie pe care o văd ca pe un noian de detalii din care ar putea ieşi o imagine de ansamblu care m-ar îngrozi. Sunt din ce în ce mai disperat. Tot viitorul meu e negru. Doar tu mă mai poţi ajuta. Tu eşti singura lumină în această beznă numită viaţa mea. Tu eşti iubirea mea, singura mea iubire. Tu eşti viaţa mea. Îmi aduc aminte de o poezie pe care am scris-o cu zece ani în urmă, dar care cred că s-a „împlinit“ în acest an. Nu e pentru prima oară când mi se-ntâmplă să văd mesajul unei poezii, scrisă de mine „tradus“ în realitate, după mai mulţi ani de la „naşterea“ ei: Se întunecă din nou,/ păsările scuipă venin,/ cavalerul orbeşte/ şi nebunul visează/ Fumul,/ această minunată femeie/ naşte neagra-mi pelerină,/ mă-nsoţeşte/ ca o iubire adormită./ Cine/ viaţa sau moartea/ eşti tu/ ori sunt eu?/ Dar cavalerul e învins/ şi nebunul şi-a găsit pieptul/ născându-te pe tine / lumină nevisată/ ce mă iubeşti/ din eternul ce mă doarme.

Timp de ani şi ani am trăit o viaţă ca o moarte. Viitorul era negru, umblam în beznă şi gândeam: ce bine-ar fi să cad! şi căutam astfel hăul cu fiecare pas pe care-l făceam în timp, dorinţa de-a adormi pe veci. Apariţia ta însă a alungat întunericul şi am putut să văd viitorul: liniştit, fericit, ceea ce înseamnă, într-un cuvânt, luminat de iubire.

Acum s-a-ntunecat din nou, iar eu am obosit să mai parcurg distanţa de ani-lumină într-un timp întunecat ca un cosmos necreeat sau ca un soare stins. N-am să mai fac nici un pas şi n-am să mai gândesc: ce bine-ar fi să cad! Nu. Acum mă voi opri pur şi simplu. Asta este. Cine vrea să doarmă să-şi ia un somnifer. Cine vrea să doarmă mai mult să-şi ia două ş.a.m.d. Am ajuns să simt vorbele Sfântului Apostol Pavel până în cel mai ascuns colţ al sufletului „Dacă dragoste nu am nimic nu sunt.“ (Cor. c. 13, v. 2).

Iar dacă nimic nu sunt cum pot spune că trăiesc, că exist? Iar tu, ce inimă ai să-mi spui mie de un viitor ca scriitor, că scopuri în viaţă şi altă psihoterapie pentru toţi, când eu nu mai am viitor? Cum poţi să-i spui unui om adună-ţi puterile şi fă... când acel om nu mai are nici o putere? Cum poţi să-i spui unui om „umblă“ sau „pleacă“ după ce i-ai tăiat picioarele? N-ai înţeles? Eu nu mai am viitor decât cu tine, ori nu mai am deloc!!! Pot, dacă vreau, în mod conştient să-mi adâncesc depresia şi să dispar în scurt timp, definitiv, din „bunătatea“ asta de viaţă, pentru că mi-ar fi de zece ori mai bine decât să trăiesc fără tine. Sau ai uitat că iubirea este învăţătura pentru care s-a sacrificat Mântuitorul Iisus Hristos?

Nu vreau şi nu pot să trăiesc fără tine. Îmi merge din ce în ce mai rău şi stările mele de plâns se ţin lanţ. Te iubesc prea mult ca să renunţ la tine şi sunt din ce în ce mai disperat. Mi-e teamă şi mi-e groază. Ţi-aş scrie mai mult dar am obosit.

Te iubesc mult şi sper doar o ultimă şansă. Dă-mi-o!

Cu dragoste şi disperare, Iulian E.R.

- Te-a iubit mult, spuse preotul, însă tu nu l-ai putut înţelege. Fiecare înţelegea viaţa în mod diferit. Totuşi, înclin să cred că nu aceste întâmplări ale existenţei tale îţi tulbură sufletul, ci altele, mult mai grele, mai adânci.

- Da... Mergeam la spital să-mi vizitez soţul. De fiecare dată medicul ce-l îngrijea îmi zâmbea dulce, mă invita la el în cabinet unde, după ce-mi dădea de înţeles că soţul meu nu va mai putea fi recuperat îmi făcea tot felul de propuneri apelând la jocuri de cuvinte, era foarte isteţ.

- Tu ce ai făcut?

- La început nu-l suportam, încercasem chiar să-i povestesc soţului meu ce mi se întâmplă, însă i-am agravat şi mai rău starea. Soţul meu ajunsese să-mi spună că el ar şti cum poate fi înfăptuită crima perfectă, într-un cimitir, într-o groapă anume pregătită pentru odihna unei fiinţe neînsemnate „Din codru rupi o ramurea / Ce-i pasă codrului de ea / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea?“ (George Coşbuc). Era un egoist în iubire, adevărata iubire nu pune condiţii...

- De ce nu ai încercat să-ţi convingi soţul să discute cu un părinte duhovnic?

- Am încercat, dar ura biserica, pe toţi ne considera păcătoşi, prefăcuţi, oricât greşea, oricât rău făcea în jur, numai el, doar el, era bun, toţi erau răi, el era victima, dar de fapt cei ce erau în contact cu el erau victimele lui. E mult mai bine că nu-l mai am în preajmă, că s-a dus... nu înţeleg nici în ziua de azi cum i-am putut suporta nebunia fără să mor înaintea lui, dar Dumnezeu e Bun şi Milostiv... poate, undeva în adâncul sufletului mai e o scânteie de iubire şi iertare, nu-i greu de căutat urma sentimentului, de fapt, tot ce iubeşti în viaţă, nu uiţi, există foc şi dor pentru toate... nici moartea trupului nu aduce uitare, pentru că sufletul a trăit... a căutat... a iubit...

- Ce s-a întâmplat cu medicul?

- M-a convins treptat că mă iubeşte enorm. Doream, simţeam nevoia să fiu iubită cu adevărat şi m-am îndrăgostit. Am ajuns să-l iubesc atât de mult cum n-am iubit pe nimeni până atunci sau aşa credeam eu în acele momente de neînţelepciune.

- Aţi păcătuit?

- Trebuia să merg după nişte medicamente ce-i trebuiau soţului meu, dar pe care nu le puteai procura decât în capitală. S-a oferit să mă ducă el cu maşina. Nu am vrut să accept, dar a insistat mult. Nu pot să uit merele, a cumpărat nişte mere ce mi le-a oferit. Simţeam că mi se oprise respiraţia . Nu am vrut să le gust, am amânat acest lucru invocând o scuză pentru mai târziu. Ajunsesem într-o zonă de câmpie unde şi-a dat toată silinţa de a mă avea, de a se uni cu mine. Îmi amintesc că l-am respins însă aveam impresia că dacă o să continui să mai fac acest lucru o să moară şi am acceptat să-l las să mă atingă. ,, Să ne jucăm puţin!'' Spunea el. Jocul lui însă, a mers doar spre ţinta dorită. Când am coborât din maşină mi-a oferit merele. Le-am luat mai mult din bun simţ, eu nu sunt de vânzare. Să fi fost acele mere un cadou în schimbul unei iubiri trupeşti şi sufleteşti? Îmi venea să le arunc cu ură, dar i le-am dus soţului meu. Eu n-am gustat nici măcar unul. Îmi era scârbă de tot, mă simţeam pustie. Nu vreau să mă disculp de vină, nu vreau să fac asemeni protopărinţilor ce nu şi-au asumat greşeala, Adam dând vina pe Eva, iar Eva pe şarpe. Am meritat tot ce mi s-a întâmplat, pentru că m-am îndrăgostit, am crezut în cel de lângă mine, am dorit un prieten adevărat...

- Vorbind acum din perspectiva lumescului, nu ca preot, dacă nu s-ar fi întâmplat atunci acest lucru, dragostea voastră ar fi fost aşa de mare încât tot ar fi explodat într-un final şi în unirea trupească.

- Nu ştiu, poate da, poate nu, înainte de sentimente sunt creştin şi nu sunt de acord cu păcatul sau minciuna înşelăciunii.

- Ce s-a întâmplat pe urmă?

- Soţul meu murise... Eu eram victima îndrăgostită de agresor, fiinţa ce nu mai gândea decât cu sufletul, fiinţa ce lăsase mintea să doarmă... El, iubirea vieţii mele, fugea de mine, mă respingea, găsea tot felul de scuze, dar eu îl vedeam mereu bun, îl iubeam enorm, i-am scris, de fapt am încercat să-i scriu, pentru că nu poţi aşterne pe o foaie de hârtie focul sufletului. O să vă citesc una din scrisorile sufletului meu ce a învăţat atunci să scrie. (Scrisoarea îşi pierde logica pe parcurs, arătând astfel sufletul ei zbucimat, ce nu mai înţelege nimic, trece de la o idee la alta, uitând sensul, de la iubirea pământească, mitul androginului la iubirea de Dumnezeu, de acolo la descoperirea naturii, la amintiri.)

Se ridică de pe patul din lemn de nuc pe care se juca o rază de lumină ce săgeta prin fereastra întredeschisă a salonului. Ridică de pe masă o foaie îngălbenită ce până atunci dormitase alene şi începe să citească câteva din suferinţele inimii, acum ofilite de prea mult dor de iubire. În timp ce citeşte se plimbă un timp prin salon după care se aşează din nou pe pat.

Scumpul meu,

Într-o zi mi-am citit atent în suflet şi am găsit acolo ceva ascuns, şi m-am descoperit pe mine prin acel ceva, aidoma mie, şi am pornit pe calea inimii fără a privi înapoi în suferinţă, am pornit însoţită de paznicii acestui drum: iubirea şi dorul, speranţa şi fericirea, adevărul şi căldura dragostei, smerenia şi virtutea.

Alergând pe acest drum, m-am rătăcit prin ascunzişurile lui şi am descoperit misterul iubirii ce îmi era neînţeles până atunci şi am prins de mână fericirea şi o ţin strâns legată într-un ungher al inimii ca să nu mai fugă niciodată.

E tare plăcut şi frumos acest miracol ţinut tainic şi armonios în suflet. Întotdeauna va fi prezent în inima mea, în viaţa mea, în tot ceea ce fac, şoptindu-mi că se bucură, deoarece l-am descoperit şi astfel de acum va fi cu mine toată viaţa, îmi va analiza destinul, iar eu lăsându-mă în voie, pe aripile lui fermecate, m-am lăsat purtată spre infinit, un infinit fără întoarcere, frumos, plin de lumină, lumina iubirii ce a aşteptat clipa să fie descoperită.

Acest ceva pe care l-am descoperit în adâncul sufletului, acest ceva pe care l-am căutat întotdeauna, îmi zâmbeşte de această dată descoperit, îmi zâmbeşte cald, toată viaţa, iubire şi această iubire poartă un nume:,, eternitate'' şi se pierde în universul viselor acestei lumi şi a misterelor ei uitate-n veci.

Am căutat, am aşteptat fiorul iubirii neînţeles şi recitam în gândul meu versurile poeziei „Aştept“ a scriitorului Emil Isac:

„Aştept mereu şi nu ştiu ce aştept / ... / Mor toate morţile în mine / Şi renasc toate vieţile / Şi tot nu vine“. Acum îi înţeleg dulceaţa şi veninul, focul şi apa, misterul pentru care imploram cerul cu toată făptura nevăzută a mi-l descoperii, dar esenţa lui doare deşi nu-şi are rădăcina în suferinţă, doare, căci i-a fost interzisă deplinătatea fericirii pentru absolutul eternităţii viitoare şi-am început să strig de durerea fiinţei mele deşertăciunea lumească.

Am aşteptat, am alergat, căutat şi întrebat pe întortocheatele cărări ale vieţii şi în apropierea a treizeci de primăveri am găsit ceva după care sufletul meu a plâns mult timp, am descoperit misterul celei mai nepătrunse taine, am prins în timpul zborului, de o aripă, marea mea dragoste,dar am dibuit-o prea târziu, atât de târziu încât izvorul ei stă sub semnul imposibilului,însă e cel mai frumos lucru ce putea să mi se întâmple vreodată.

Să ne abatem puţin de pe drumul filozofic al cuvântului măiestrit de gând şi să privim cu ochii unui simplu muritor marea taină descoperită şi apelez la conştiinţa personajului meu ce păşea cu gândul spre marea taină a spovedaniei, căci cu fapta n-a reuşit încă:

,,Mi-am dorit întotdeauna să găsesc acea scânteie, acel foc neadormit ce se cheamă iubire, şi în căutarea acestui lucru m-am amăgit în neînţelesuri. Vroiam să fiu iubită şi să iubesc, vroiam să descopăr iubirea a două suflete ce se contopesc într-un singur tot, frumosul mit al androginului, căutarea jumătăţiipierdute. Te doare când greşeşti. Am întâlnit un om, un necunoscut ce părea că mă iubeşte, am respins de nenumărate ori rugăminţile lui mai ales că sufletul meu aflat în veşnică căutare, privind oamenii de foarte departe hotărâse să-şi găsească plinătatea doar în biserica lui Hristos, în mănăstire, lăsând lumescul în neînţelesul lui, dar insistenţa lui, mai bine spus nevoia de a fi iubită m-a determinat să-l accept şi am făcut greşeala vieţii mele. Posibil să mă fi iubit, aşa cum înţelegea el acest lucru însă nebunia lui mă ofilea, îmi ardea sufletul. Am renunţat la multe dorind într-un final să biruiască binele ca în basmele ce mi-au îmbogăţit copilăria, dar obosisem să mă lupt cu morile de vânt asemenea lui Don Quihote, mai ales că sufletul meu se amăgise în a numi, o părere, neînţeleasă, iubire. Firea romantică ascunsă în inima tânără a fost lovită de săgeata dezamăgirii şi a însetat şi mai mult sufletul după sărutul absolut al iubirii, iar mintea căuta scăparea în lumea visului, a imaginarului, pentru a putea străbate realitatea în viaţă. Cu greu mi-am învins mila de a răni un om ce-mi aducea pieirea şi-am fugit strigându-te pe tine în ajutor, Doamne, la Tine în disperarea mea am cerut iertare, am mulţumit pentru toţi talanţii dăruiţi şi Te-am rugat să-mi mai dăruieşti unul, înţelepciunea iubirii absolute şi în marea Ta milostivire m-ai ascultat şi de această dată şi mi-ai întins cupa cu fiere şi dulceaţă şi am descoperit acea plăpândă floare timidă. Nu ştiu dacă toţi oamenii vor descoperii vreodată, în viaţa lor, ce mi-a îngăduit mie Dumnezeu să descopăr, dar cine a simţit miracolul acestui absolut a înţeles frumosul vieţii, fericirea.

Şi pentru un om, cel mai bun om din lume, nu aş putea să-l caracterizez, căci cu siguranţă nu aş reuşi să enumăr toate calităţile fiinţei ce o iubesc cel mai mult pe lume, pentru că omul iubit este unic pentru fiecare, pentru acest om am coborât din lumea visului în care am fost nevoită să fug pentru a minţi realitatea. Acum trăiesc realitatea iubirii absolute şi împreună cu ea păşesc în lumea visului fericită şi absentă la toate celelalte realităţi înconjurătoare, dureroase.''

Mă doare că am descoperit prea târziu minunea ce astăzi îmi dă viaţă, dar fericirea ei e însăşi bucuria mea de a fi. Dacă cel pe care-l iubesc e fericit sunt şi eu fericită. Atât de mult îl iubesc încât de teamă că nu mă pot înălţa la nivelul aşteptărilor lui aş fugi de el, dar împreună cu el în lumea visului, însă am ales că e mai bine să nu fug şi astfel dau prilej dorului să plângă în inimă, să fugă în vis, până va sosi clipa când va putea să fugă din nou în braţele iubitului.

Toate visele romantice, din adolescenţă, abia acum îşi găsesc împlinirea, însă mai mult de atât, totul este de mii şi mii de ori mai frumos, nici visul adolescentin nu a putut dibui o asemenea frumuseţe.

Am întâlnit într-un târziu omul pe care-l iubesc, pe care-l respect, în care am încredere, omul cel mai bun, cel mai modest şi mai inteligent din lume, omul ideal, absolutul, frumosul în adevăratul lui înţeles, dar marea mea iubire doare, doare profund, căci este ascunsă în taina inimilor celor două jumătăţi îndrăgostite. În suferinţa durerii dată de dorul fiinţei iubite, pare că şi timpul a încetat să mai curgă şi totul pare mai greu de suportat în aşteptarea mângâietoare a fericirii veşnice.

Am început să mă refugiez în înţelesul tainic al naturii pentru a mai înşela sufletul cu câte o scânteie şi am privit cu atenţie cerul, parcă greu de norii neliniştiţi ai toamnei răcoroase ce prevesteau lungile, nesfârşitele ploi, clipele de melancolie şi am descoperit în infinitul lui ceva nou, ceva neînţeles până acuma, şi am pornit cu gândul să cutreier cărările lui atât de ascunse şi totodată atât de pline de lumină, lumina unei revelaţii după prea mult întuneric.

Însoţită pe acest drum miraculos al tainelor cerului de chiar paznicii lui: misterul, culoarea, lumina, întunericul, forma, adevărul şi speranţa am descoperit comorile cele mai ascunse ale universului, am descoperit până şi tainele creaţiei. Purtată pe acest drum pe aripile visului, în faţa mea, în gândul meu, lumea începea să ia naştere din formele unor nori. Ochii minţii mele au început să se lumineze. Prin faţa lor treceau mii de vedenii, popoare ce azi se năşteau iar mâine erau acoperite de albul uitării, poveşti cu zmei, balauri şi zâne, frânturi dintr-o natură edenică, totul era într-o continuă mişcare, totul se năştea odată cu clipa şi se stingea grăbit spre nefiinţă. Am descoperit plimbându-mă printre minunăţiile cerului adevărata înţelepciune şi totodată deşertăciunea, toate cele lumeşti sunt trecătoare, azi râd sub soare iar mâine pier în nefiinţă asemenea norilor ce într-o clipă îşi iau chip de înger iar în următorul moment imaginea li se sfărâmă în sute şi mii de alte imagini. Alergând astfel necurmat, pe calea infinită a cerului, sufletului i s-au relevat cele mai puternice sentimente de care fugisem cu puţin timp în urmă, am întâlnit durerea şi iubirea, ura şi binefacerile bunătăţii. E multă iubire în orice imagine, în orice fir de nălucire şi tot atâta durere din pricina răului ce aduce amărăciune în tot ceea ce este frumos şi bine. Când totul devine prea dureros, cerul îşi strânge toate gândurile lui ce oamenii le numesc nori şi plânge, iar lacrimile lui sunt ploaia binecuvântată pentru pământ.

 

Am cugetat apoi mai profund şi am privit spre culorile lui, spre hainele ce le îmbracă şi am constatat că ele coincid cu stările lui sufleteşti şi am descoperit în sufletul meu o linişte profundă, şi am început să mă contopesc cu înălţimile, cu tainele lor întru eternitate.

Într-un târziu, detaşată de tot ce este omenesc am hotărât să pun hotar călătoriei mele prin tainele universului, să uit de miraculosul vis spre cer, vis în care m-am descoperit pe mine, înţelepciunea creaţiei ascunsă în miracolul vieţii ascuns în imagini şi să cobor din nou la taina nepătrunsă a sufletului meu fără să uit de această dată că veşnicia se naşte din imagini şi toate imaginile sunt chipul lui Dumnezeu...

Cerul întârziase de mult să mai zâmbească. De pe buzele lui potopul de ape nu mai înceta revărsarea şi totul era pustiu...

E totul deşertăciune în lume, totul stă la graniţa nimicului şi ajung să mă întreb şi eu ca personajul Iona a lui Marin Sorescu „de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?“.

La o primă privire a acestui citat, un laic ar putea răspunde că omul ar face o mulţime de lucruri doar pentru a se lăuda în veşnicie cu ele, dar Dumnezeu este un Dumnezeu al smereniei, nu al mândriei. Ce-i va folosi omului când va spune:( Doamne, am făcut anume sau anume lucru dar din când în când mi-am adus aminte şi de Tine.)? Cu siguranţă va fi alungat spre partea stângă. Eu nu am nici măcar cu ce să mă laud. Dumnezeu mi-a dăruit o mulţime de talanţi, de câte ori L-am rugat ceva mi-a dat ascultare. Dar ce-am făcut eu ca să-i mulţumesc? Mai nimic. Nu ştiu ce aş putea răspunde când voi fi dusă în faţa tronului de judecată. Voi fi asemeni celor despre care Mântuitorul Iisus Hristos spune că au cunoscut totul şi cu cât înţelegeau mai bine nepătrunsul, cu atât le era mai greu să-l împlinească. Aş striga aşa cum strig şi acum:

Eram la vârsta de doisprezece ani când i-am implorat lui Dumnezeu primul talant. Adoram natura, mă pierdeam în frumuseţea ei şi vroiam să-mi exprim simţămintele în versuri asemeni poeţilor mei preferaţi ce-mi erau nedezlipiţi sufletului şi Creatorul m-a ascultat, iar eu am început să alerg o goană nebună după ideal, vroiam cu orice preţ în încăpăţânarea fiinţei mele să fiu cât mai curând un bun scriitor, dar a trecut mult timp de atunci şi nu mi s-a îngăduit încă acest lucru.

Am trecut pe lângă adolescenţă fără a şti să-i preţuiesc frumuseţea. Când stau să recitesc filele jurnalului meu de când aveam vârsta de nouăsprezece ani mai că nu-mi vine să mă recunosc, am impresia că am întâlnit o altă persoană, o persoană ce a murit de mult, o persoană ce răutatea lumii a reuşit s-o ucidă...

În sfârşit, după trei decenii din viaţa mea sufletul meu a gustat apa dragostei însetat de atâta aşteptare şi dor...

Cu multă dragoste, respect şi prietenie, Iuliana

La un moment dat se făcu linişte.

- De ce te-ai oprit din lecturarea scrisorii?

- Nu-i mai înţeleg sensul, prea multe sentimente şi gânduri se împletesc, filmul vieţii unui om... mi-a fost aşa de greu, am suferit aşa de mult, inima mea se îneca în lacrimi.

- Nu ai meritat să te rănească. Ai putea continua?

- Am renunţat la iubirea vieţii mele, dacă fericirea lui era absenţa mea. Am fugit la mănăstire. Am predat religie unor eleve la liceul ce aparţinea de mănăstire şi într-o zi maşina ce traversa pădurea spre localitatea unde se afla liceul s-a prăbuşit într-o prăpastie. Şi acum mai simt mirosul acelui loc pe care îl numisem „Parfumul deşertăciunii“. Asfinţise soarele când m-au găsit, în dreapta mea era un copac ce părea să fie verde la înfăţişare, dar scorbura îi dădea de gol uscăciunea fiinţei. M-am trezit la spital. La capul meu acelaşi medic, eu fugeam de destin, iar el se împotrivea şi fugea după mine...

- Ce ai de gând să faci acum?

- Multe, mi-ar place să fac multe, să realizez în plan profesional tot ceea ce mi-am dorit vreodată, dar nu mai am timp, am înţeles că am leucemie şi nu mai am nici o şansă de a fi salvată. O să închid aici ochii pentru totdeauna privind chipul omului iubit ce destinul mi l-a adus iarăşi aproape.

- Întotdeauna mai există o şansă, un nou început.

- Noul meu început va fi în lumea de dincolo... Totuşi l-am trădat, l-am trădat povestindu-vă despre el.

- Eu nu vorbesc nimic, taina spovedaniei e sfântă.

- Ştiu, dar nu trebuia să vorbesc despre el oricât de mult sufletu-mi dorea să se descarce. Eu sunt cea rea, pentru că am vorbit, pentru că am încercat să arunc toată vina asupra lui. El niciodată nu şi-a respectat ameninţarea „Am să te nenorocesc dacă nu înţelegi că aventura s-a terminat. Mi-ai fost simpatică cândva, atâta tot“. A trecut totul. Aşa de repede trece timpul, viaţa aceasta e doar o clipă. Am întâlnit o bătrână cu suflet de copil care mi-a spus că nu a simţit timpul scurgându-se şi am întâlnit un copil ce nu ştia să aprecieze viaţa, îşi bătea joc de ea.

- Te căieşti de păcatele tale?

- Da părinte, de păcate îmi pare rău, însă dacă aş da timpul înapoi şi totul ar avea un nou început, cred că aş face din nou aceleaşi greşeli, cu speranţa că măcar a doua oară să nu-mi mai scape iubirea printre degete.

Preotul se ridică de pe scaun, aşează patrafirul pe capul bolnavei şi o dezleagă de păcate:

- Eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg pe tine, Iuliana, roaba lui Dumnezeu, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

ACTUL III

DECORUL: Acelaşi salon al spitalului.

PERSONAJELE: Iuliana, Magda (o colegă de suferinţă) şi medicul.

Iuliana, privind spre geam:

- Am iubit cândva foarte mult un om, şi acum sufletu-mi sângerează după el, l-am iubit mai mult decât pe mine, mare a fost focul dragostei. Am trăit puterea iubirii în această viaţă şi am suferit enorm şi sufletu-mi a rămas pustiit de lacrimi şi nu mai are loc nici o altă trăire. Când iubeşti nu-ţi mai pasă de propria persoană. Eşti capabil de orice pentru ca fiinţa ce o iubeşti să fie fericită. Dacă fericirea lui ar fi lângă altă persoană şi nu lângă tine, l-ai ajuta să fie cu acea persoană chiar dacă ai muri de durere, şi totul pentru ca el să fie fericit.

Magda apropiindu-se de Iuliana:

- Să înţeleg că nu ai primit răspuns la iubirea ce ai oferit?

Iuliana, întorcându-se spre colega ei:

- Poate. Nu mai ştiu, nu mai înţeleg nimic, posibil să fi primit răspuns, dar, fiindcă fiecare gândea altfel, vedea lucrurile şi rezolvarea lor în moduri diferite, să nu fi înţeles mesajul dragostei ce-mi era adresat. (Se aşează pe pat, asemenea şi colega ei). Poate nimeni nu a greşit, doar atâta, nu a putut înţelege esenţa, fiecare a crezut că face ceea ce e bine.

Magda:

- Eu nu înţeleg ce spui.

Iuliana:

- Spun că pe cine iubeşti, ierţi. Orice ar face el, pentru tine e cel mai frumos, cel mai bun, cel mai scump şi nimic nu ar şterge această imagine din sufletul celui ce iubeşte cu adevărat, nici măcar moartea.

Magda:

- Să înţeleg că tu ai întâlnit marea dragoste?

Iuliana:

- Da. „Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească“ (Cântarea cântărilor c. 8, v. 7). „Că iubirea ca moartea e de tare... Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer.“ (Cântarea cântărilor c. 8, v. 6). „Dragostea nu cade niciodată.“ (Corinteni 13, 8)

Se făcu un moment de linişte după care Iuliana a continuat:

- Fără dragoste nu simţi viaţa, eşti ca o sămânţă ce nu poate da rod. Nu ai nici pentru ce lupta, căci doar dragostea animă totul şi te face mai puternic, mai încrezător, mai bun. Fără dragoste, tot ceea ce ai face, nu ar avea temelie, s-ar pierde în vânt ca fulgul, nu ar avea suflet.

Magda:

- E mult prea greu să înţeleg tainele vieţii. Am trăit şi eu cândva un fior ce l-aş putea numi iubire. Se îndrăgostise de mine un tânăr pe care eu nu-l acceptam, dar insistenţa lui în a-mi demonstra că eu însemn totul pentru el m-a cucerit. Mi-am rănit părinţii pentru el, căsătorindu-mă cu acesta împotriva voinţei lor... Am renunţat la toate pentru el şi, acest el, deveni un coşmar. Eram obligată să aud fără să vreau blesteme adresate părinţilor mei de nişte părinţi fără minte, părinţii lui, părinţi ce nu aveau binecuvântarea lui Dumnezeu, n-au cunoscut Taina Sfinte Cununii. În familia aceea erau ... toţi certaţi cu biserica, dar pozau în mari creştini. Era de o gelozie cruntă, mergeam pe stradă şi avea impresia că mă uit la alţi bărbaţi. Mă lăsa singură, iar eu îmi doream să fiu lângă el, ne-am căsătorit doar din dragoste. Cel mai rău lucru, îşi arăta autoritatea lovindu-mă. Noi nu eram egali, uitase că soţul şi soţia sunt acelaşi trup, pentru el soţia trebuia să fie sclavă... M-am chinuit mult, doream ca într-o noapte acest om să fie cel de care mă îndrăgostisem şi mă ajutase cândva. Doream, măcar, să fie de aceeaşi condiţie socială cu mine şi aş fi rămas cu el orice rău s-ar fi întâmplat... Şi într-un final m-am hotărât, dacă e să suport neajunsuri, acel om trebuie să fie de aceeaşi condiţie socială cu mine şi acceptat de părinţii mei... Am plecat, nu i-am făcut nici un rău, atâta doar, ne-am eliberat unul de altul, dar el, el continuă să îmi facă rău şi acum, deşi are o altă familie... E diavol... Intersant, chiar şi acum îl iert. Câteva vorbe ale mele, spuse unei anumite persoane, l-ar nenoroci. Dar tac, sunt creştin, dar el, un demon ce mă ucide... Lumea e prea scăldată în întuneric...

Iuliana:

- Ai dreptate. E greu să ajungem la lumină într-o lume în care dragostea s-a ofilit. Singura şi adevărata dragoste ce ne deschide calea spre lumină e Dumnezeu.

Magda:

- Dar e foarte greu de pătruns cu mintea şi cu inima acest mister.

Iuliana:

- Adevărat grăieşti, dar fără această lumină a iubirii suntem morţi, cu ea mai avem o speranţă, o speranţă a unei oaze de verdeaţă.

Magda:

- Până ajungem pradă viermelui. El este câştigătorul, el este nemuritor, se hrăneşte şi cu cel ce credea că el e cel mai puternic... Am visat viermi, mâncau orice, culminând cu propria-mi carne. Era îngrozitor. Când m-am trezit îmi era scârbă de toate şi pentru prima dată în viaţa mea aş fi vrut să fiu mai bună, să fiu asemeni sfinţilor a căror trupuri emanau miresme plăcute, a căror carne se usca şi rămâneau frumoşi ca-n viaţă. Nu am putut să fiu mai bună, nu pentru că aş fi fost o rea, eram miloasă, îmi ajutam aproapele dar aveam răutăţile mele.

Iuliana:

Te-a ajutat vreo întâmplare din viaţa ta spiritual?

Magda:

Da, am întâlnit o bătrână ce dormea pe străzi, a fost dată afară de propriul copil, eram pe atunci studentă, mersesem la biserică să mă spovedesc şi, acolo, o femeie căuta pe cineva în stânga şi în dreapta să-şi facă şi ea o baie ca să se poată împărtăşi. Când m-a zărit a venit la mine şi a insistat. La început am refuzat-o, eu locuiam la un internat de fete. Pe urmă am luat legătura cu preotul paroh pentru a mă asigura de seriozitatea acestei femei şi am dus-o la internatul unde eram cazată şi unde la sfârşit de săptămână ţineam locul pedagogului având acces la cheile de la camerele unde nu cazase pe nimeni. Şi-a făcut baie, şi-a spălat hainele şi a doua zi, duminica, am mers să ne împărtăşim împreună. Mi-a fost foarte greu s-o ajut, dar dacă n-o ajutam meritam eu să mă împărtăşesc? nu cred.

liana:

- Să înţeleg că ar fi putut s-o ajute alţi oameni înaintea ta?

MagdIua:

- Fiecare îşi cunoaşte problemele lui. Nu vreau să judec pe nimeni. Şi mie mi-a fost greu... Am văzut oameni ce-şi căutau hrana în gunoaie, gunoaie de care îţi era silă să te apropii. Acei oameni nu întindeau mâna să ceară. Aveau atâta demnitate, îmi era milă de ei.

Iuliana:

- Şi mie mi-e milă de oameni, suferă prea mult. E atâta suferinţă pe pământ, dacă mergi în spitale nu te mai poţi opri din plâns, dacă priveşti în lume, câte suferinţe, câte calamităţi, te îneci în amar. Câtă nevoie este ca floarea iubirii să prindă din nou rădăcini.

Magda:

- Aş vrea să ajut, dar ce sunt eu în faţa acestei lumi, totuşi oricât de neînsemnată aş fi, voi fi mereu o luptătoare, căci „O luptă-i viaţa / Deci te luptă“ (George Coşbuc).

Iuliana:

- Va fi cândva lumină, va fi cândva bine, va fi atunci când va înceta plânsul şi Dumnezeu îşi va arăta faţa şi ne va mângâia în iubirea Lui cea mare, cea infinită. Va fi cândva...

Am visat într-o noapte că o asistentă îmi lua sânge pentru a-mi face analizele şi cum m-a înţepat în venă, sângele mi-a ieşit pe gură, era aşa roşu, un roşu foarte închis, i-am simţit gustul, un gust, să spun sărat, arămiu, un gust ce nu-l pot uita. Mă înecam. Nu mai puteam respira. Am început să-l înghit, să nu las nici o picătură să cadă şi m-am trezit. Am asociat pe urmă acel sânge cu împărtăşania. Sunt o păcătoasă. Sunt fericită când mă împărtăşesc, când mă unesc cu Hristos, dar..

În salon pătrunde medicul:

- Sunteţi libere. Aveţi aici fişele de externare. Tu, Iuliana, va trebui să vi periodic la control, cu leucemia nu e de joacă.

Medicul lasă fişele pe masă şi pleacă.

Iuliana:

- Libertatea. Omul e cu adevărat liber doar în Dumnezeu, căci doar El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan c. 14, v. 6). „Toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan c. 1, v. 3).

Trebuie să trăim în iubire şi iertare. În fiecare zi ar fi necesar să cerem iertare aproapelui nostru, căci nu se ştie sub ce formă i-am greşit, în fiecare moment să-i cerem iertare lui Dumnezeu, căci multă înţelepciune şi cunoaştere îi trebuie omului ca să înţeleagă binele în sensul lui cel mai luminos...

Am visat că era seara, în amurg, şi-mi era foarte dor..., mă durea dorul după fiinţa iubită, doream să implor mai o clipă de fericire, dar îmi era refuzată, şi sufletul urla plângând aşteptând clipa milostivirii. Am început să simt în nări mirosul parfumului..., al adâncului..., al prăpastiei unde soarele nu se mai vede. Soarele apune, iar eu nu mai găsesc calea. Mă vei salva vreodată iubire din valea şi închisoarea deznădejdii, vei aduce zâmbetul pe buze de suflet sau mă vei pierde în neînţeles de iubire şi suferinţă? Aştept... aştept mugurii să ia chip, aştept mişcarea... aştept... Mi-am încâlcit gândurile în nimicurile vieţii, în neînţelesuri şi m-am pierdut crezând că sunt înţeleptă şi făceam aceleaşi greşeli. Nu reuşeam să înţeleg iubirea, nu am prins-o, nu am apucat s-o întreb: Cine eşti? şi Ce eşti?

A fost un timp când nu-mi mai zâmbea măreţia naturii, misterul ei nu mă mai fermeca, frumuseţea ce mă înconjura era fără viaţă pentru mine... Era neomenesc... pustiu... Acum zâmbesc minunându-măpână şi de miracolul firului de iarbă, nici unul nu-i leit altuia şi totuşi, mi-e dor... şi te rog să mă ierţi, pentru că nu te-am înţeles, iubire...

Am descoperit în această lume, iubirea vieţii mele, marea mea dragoste pe care ar trebui s-o uit, pentru că destinul ne este potrivnic, dar nu pot, nici măcar moartea sau trecerea în altă viaţă nu o va şterge din inima mea. Eu sunt firul de iarbă neînţeles şi care nu înţelege... iartă-mă, Mi-e dor...

Mărul, da, mărul. Trebuie să gust din măr pentru a înţelege... O să ţin mereu la puţinii mei prieteni,o să-i ajut dacă ar avea trebuinţă, dar de iubit n-o să mai iubesc niciodată, nu mai vreau.

Magda iese din salon urmată de Iuliana. Cortina cade.

Din spatele cortinei se aude un glas, glasul interior al Iulianei: - Doamne, ce multe mere, mult prea multe mere, mi-e frică!

ACTUL IV

După un scurt timp cortina se ridică. Se poate zări imaginea unui parc, a unei bănci pe care e aşezat un tânăr care răsfoieşte un ziar. Iuliana se plimbă prin parc cu gândul departe.Îşi îndreaptă paşii spre banca unde tânărul citeşte ziarul: 

-Se poate?

Tânărul: -Ia loc.

Iuliana: -Am ieşit în natură să uit de toate, am ajuns într-un moment al vieţii mele în care nu mai ştiu ce vreau de la ea şi doream atât de multe, aveam atâtea idealuri. În gimnaziu aveam colegi pentru care idealul se pierdea în lucruri mărunte, mai bine cumpărau o prăjitură şi se distrau o clipă, în defavoarea unei cărţi ce le îmbogăţea sufletul. Erau puţini ce apreciau adevăratul ideal, doreau ceva de la viaţă, să simtă că au un scop pentru care merită să lupte cu orice preţ.

Tânărul: -Care a fost idealul tău cel mai de preţ?

Iuliana: Iubirea, doream să găsesesc iubirea absolută şi acest lucru m-a adus în acestă situaţie fără ieşire.

Tânărul: -Dar ce ţi s-a întâmplat?

Iuliana: -Am întâlnit un om pe care sufletul meu l-a iubit şi îl iubeşte la infinit. Totul a fost minunat, fermecător, m-a iubit şi l-am iubit. Acum omul ce m-a făcut fericită, ce m-a învăţat iubirea nu mai există, s-a transformat într-un monstru. A murit sau mai bine spus locul lui a fost ocupat de un monstru ce i-a furat înfăţişarea, un monstru care a uitat că m-a iubit, un monstru care dă impresia că nici nu ştie ce e acel cuvânt, iubire.

-Dar ce a facut?

-Multe... Important e că mi-a cucerit sufletul cu vraja dulce a iubirii pentru ca mai târziu să mă facă să alerg prin spini, iar când am crezut că mă ascultă din nou, că a reuşit să-şi deschidă portiţa sufletului mi-a recomandat să mă uit în jur, să zăresc o mulţime de bărbaţi, aşa cum el zăreşte o mulţime de femei şi să mă distrez. Aceasta e iubirea? Da, iubirea unui monstru fără suflet.

Tânărul: - Păstrează în suflet doar frumuseţea clipei ce v-a unit, iubirea adevărată a acelei clipe.

Iuliana:-Frumuseţea, puritatea clipei ce ne-a legat pentru eternitate rămâne veşnic în sufletul meu îndrăgostit.

Tânărul: Şi eu am întâlnit cândva o femeie, părea să fie ruptă din sufletul meu, dar m-am înşelat amarnic. Femeia e înzestrată cu un mare dar de către Dumnezeu, în sensibilitatea fiinţei ei poate transforma cel mai puternic leu, cel mai fioros tigru într-un miel la picioarele ei. Aş putea lua nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, totuşi aş prefera să o amintesc doar pe înţeleapta şi frumoasa Estera care a primit trecere înaintea regelui ei şi a reuşit să-şi salveze poporul, însă ferească Dumnezeu de Dalila. Eu am întâlnit-o, îţi pustieşte sufletul, te lasă gol de orice dorinţă...Nu mai poţi să ai încredere în nimeni şi nimic.

Iuliana: -Poate şi aceşti oameni aparent răi au fost loviţi cândva la rândul lor în suflet de alţii, iar mai târziu au reacţionat fără raţionament, cu răutate. Poate fiecare om are un suflet bun ce caută iubirea, însă diavolul, acest element al urii, al răutăţii le otrăveşte sufletul.

Tânărul: -Poate, însă ar fi mai indicat să cugetăm şi la alte lucruri folositoare în viaţă.

Iuliana: -M-am gândit la Dumnezeu foarte mult, mereu am încercat să fiu un bun creştin şi m-am întrebat dacă aş putea afirma că Îl iubesc. Eu nu L-am văzut niciodată pe Dumnezeu, însă L-am simţit adesea, de câte ori mă ajuta. Am ajuns la concluzia că dacă iubesc binele, Îl iubesc pe Dumnezeu, însă e aşa de greu să faci mereu bine deşi e foarte plăcut acest lucru. De multe ori greşim şi nici nu ne dăm seama că am greşit. E greu e foarte greu să fi bun, să te laşi alinat de braţele mângâietoare ale binelui să simţi fericirea la picioarele Lui Dumnezeu. El e singurul care nu-şi calcă Cuvântul. El este Adevărul şi Dragostea.

Tânărul: -Încearcă să te relaxezi privind natura înconjurătoare, acest minunat peisaj, o pictură zugrăvită de cel mai bun Meşter,cel care nu imită cel care creează, Dumnezeu.

-Cu această natură se va contopi trupul nostru după moarte. Îmi era mereu frică de moarte, îmi era frică de durere. Acum nu-mi mai este frică, m-am obişnuit, te doare pentru totdeauna; iar dacă ai fost bun te duci spre fericire.

Tânărul: -Încearcă să gândeşti şi tu mai colorat, să simţi din nou viaţa, să respiri aerul cu toată fiinţa ta, să te bucuri de muzica văzduhului.

Iuliana: -Crezi că nu-mi doresc acest lucru, sunt nebună de iubire şi nu mai ştiu ce să fac, nu mai ştiu să înţeleg ce vreau şi sunt singură, atât de singură încât îmi aud plânsul sufletului, n-am nici un prieten care să mă ajute, un prieten adevărat care să preţuiască încrederea, prietenia, respectul şi iubirea. Nu mai mă simt vrednică să întâlnesc un astfel de om după ce mi-am lăsat fiinţa pustiită de înşelăciune.

Tânărul: -Mi-ar plăcea să te ajut, să-ţi fiu prieten, tu poate nu înţelegi, dar îmi semeni foarte mult sufleteşte.

Iuliana: -Acelaşi lucru mi l-a spus şi marea dragoste a vieţii mele până a reuşit să mă cucerească ca mai apoi să mă facă să mă simt ultimul om, ceva ce pentru el e doar o povară... o povară, un om de care fuge, de care vrea să scape.

Tânărul: -Poate a păţit ceva, ceva ce a stat în calea fericirii voastre şi a fost nevoit să reacţioneze astfel, poate că în adâncul sufletului fiinţei lui te iubeşte.

Iuliana: -Poate... Omul iubit trăieşte... răul ce a luat chipul lui, acel monstru a murit şi n-o să mai renască niciodată.

Tânărul: -Haide, încearcă să mai îţi aduni şi tu o fărâmă de încredere uitată într-un colţ de suflet şi acceptă-mi prietenia. Îi întinde mâna.

Iuliana: -Prieteni.(îi întinde şi ea mâna)

Tânărul: -E greu, e foarte greu să găseşti un prieten adevărat într-o lume mânată de ambiţii, mărire, iubire de sine, dar ai să înţelegi în timp că noi o să fim mereu cei mai buni prieteni care ştiu să înţeleagă că iubirea, acest minunat dar pe care Dumnezeu l-a dăruit omului, există. O să-ţi recit o poezie compusă cândva de mine în urma multor dezamăgiri avute din pricina fraţilor mei, oamenii:

Nu-s oare toţi oameni?

E pasăre, zbura spre cerul sfânt;
O alta, se desprinde de-aici, de pe pământ…
Şi uită... o micuţă făptură-naripată,
Ajută-a le fi lin zborul cu inima-i curată…
Şi toate de serviciu-i profită cu plăcere,
Dar când să-şi ia răsplata micuţa vietate;
Nu i-au întins o pană, n-au spus un mulţumesc,
Din cer au alungat-o ca ele să conducă,
Vorbind-o de rău toate pe cea nevinovată,
Au uitat adevărul… Oare când dreptatea
Nu mai adoarme geana, rănind pe cei nevrednici?
Dar totuşi de ce oare există răutate?
Nu-s oare toate păsări? N-au suflet oare toate?
Când cel năpăstuit îşi va primi dreptatea
Şi cei mişei vor fi pe veacuri ruşinaţi?

O floare fermecată şi-a dat din strălucirea-i
La toate-a ei surate pentru a fi fericite…
Când într-o zi stăpâna se duce a le îngriji,
Pe floarea fermecată prinsese a o jigni,
- Uitat-ai frumuseţea care te făcea zână,
Ai ajuns asemenea unei flori de grădină…
- Stăpână, spuse vinovata, din frumuseţea mea,
Am dăruit la toată floarea, pentru a bucura privirea.
- Nouă, nici n-o cunoaştem, răspunseră în cor,
Florile din grădină, noi am muncit cu spor…
Binefacerea şi recunoştinţa sunt scumpe comori;
Dar totuşi, aş întreba; până ce adevărul va triumfa...
Nu-s toate flori? De ce nedreptatea aceasta?…

Dacă iubeşti, nu poţi să fi indiferent,
Nici ura a o cunoaşte, nici pe tot ce-i nedrept,
Ajuţi pe cel ce cere o mână de-ajutor
N-aştepţi nimic în schimb, decât iubirea lor.

Iuliana: -Da, o să fim prieteni şi n-o să mai simt atunci în nări parfumul, parfumul acelei genuni în amurg de lume...parfumul acela ce îmi seca sufletul, pentru că am vrut să întâlnesc iubirea, pentru că am vrut să fiu iubită şi să iubesc.

Iuliana se ridică de pe bancă…Păşeşte apăsat pe frunzele veştede ascultându-şi glasul interior al inimii:

Terminasem de citit un roman trist al scriitorului Liviu Rebreanu, era atâta durere de viaţă, atâta foc mistuit în el „Jar“. Liana mi-a fost ca o soră în suferinţă, am ajuns să cerşim iubirea unor „pietre“, dar poate şi pietrele aveau mai multă demnitate. Spre deosebire de ea eu mi-am revenit asemenea Veronicăi din nuvela „ Jandarmul“ a scriitorului Ion Agârbiceanu. Veronica, după o lungă suferinţă, provocată de o iubire interzisă s-a trezit din somnul pierzării „Da! Acum îşi aducea aminte! Când l-a scuipat în faţă, şi-a scuipat toată dragostea păgână ce a legat-o de omul acesta!…Dar oare pe el l-am iubit sau mi-am iubit dragostea din mine“…

În ultimul timp devenisem atât de sensibilă, simţeam sufletul omului prin simpla prezenţă a unei fiinţe şi mă bucuram când rar mi se întâmpla să simt în jur blândeţe, bunătate…

Plâng des când văd suferinţa celor din jur, oamenii au dureri multe, numai de ei ştiute, şi-i sărăcie, şi-i boală, şi-i singurătate, şi-i dor, un dor de viaţă, un dor de bine, un dor de iubire. Singuri am venit în lume spre încercare şi căutăm iubirea, căci suntem făcuţi de Însăşi Iubirea Absolută, dar ne rătăcim alunecând spre lumea eternă şi-nspăimântătoare a necunoscutei veşnicii.

Fericirea nu constă în puterea bogăţiilor lumeşti. Nimeni nu e mai bogat, nimeni nu e mai înţelept, toţi suntem la fel, toţi suntem oameni. Nici un om nu se află în centrul universului, Bunul Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne-a făcut pe toţi buni. Adevărata fericire este iubirea, o iubire infinită…Am visat-o pe Maica Domnului mângâindu-mă şi m-am simţit cel mai păcătos om…

Am fost cândva într-un colţ, izolată de lume, ruptă de realitate. Plecând de acolo am început să înţeleg viaţa. Totuşi, iubirea nu cred că o pot înţelege vreodată. Iubirea eternă e Dumnezeu, iubirea dintre părinţi şi copii nu cunoaşte limite… dar iubirea dintre un bărbat şi o femeie poate dura o veşnicie??? Greu de dovedit eternitatea iubirii jumătăţilor ce se caută o viaţă.

Povestea mea s-a pierdut în afundul unei prăpăstii, fără de întoarcere, îi mai simt câteodată parfumul când soarele merge la culcare…

Acum s-a făcut târziu, e mai bine să adorm în vise asemenea timpului ce învaţă să nu mai fie.

O bătrână se apropie de personajul meu asemenea unui murmur de vânt pierdut în vraja stropilor de ploaie. Mâna ei îi atinse cu sfială umărul şi un murmur venit din privirea bătrânei asemenea unui bocet al destinului îi răsună în minte Iulianei:

- Uită-te în spatele tău şi spune ce vezi?

- Necaz, supărare, chiar şi cele mai fericite clipe ale unor reuşite sunt triste, căci sunt umbrite de sacrificii, muncă şi emoţii... spuse Iuliana.

- Omul e trimis pe acest pământ să înveţe… îi rămâne o speranţă, speranţa unei fericiri dincolo de graniţele acestei lumi, într-o viaţă ce o nădăjduieşte dacă a ştiut ce înseamnă excursia lui în această lume, dacă a fost înţelept să priceapă sensul vieţii… nu te pierde în parfumul amăgitor al genunii, căci nu vei mai găsi calea spre eternitate... Chiar şi demonii ar devenii îngeri ai luminii dacă ar gusta taina iubirii, iubirea e cea mai mare forţă din univers, nici o altă putere nu o poate învinge, ea poate săvârşi minuni şi aduce fericirea veşnică, când toţi o vor cunoaşte va fi Edenul veşnicei armonii.

Bătrâna se pierdu cu aceste ultime cuvinte într-o rază de soare, pesemne ea găsise drumul, a venit pe o cale şi a dispărut pe aripile unui curcubeu.

Iuliana se pierdu printre frunzele căzute pe aripile vieţii. Păşind uşor părăseşte parcul.

Iuliana: - Mă simt bătrână. A trecut viaţa pe lângă mine şi nu am înţeles-o, am vrut prea multe de la ea şi nu am ştiut cum să le cer, am căutat iubirea şi ea mă trăgea de mânecă, însă eu nu o vedeam, au trecut toate, adolescenţa a rămas demult uitată pe drum , iar acum fuge după ea tinereţea... totul se pierde, iar eu aş dori să o iau de la început, fără să mai greşesc drumul. Acum sunt bătrână în suflet, destinul meu a rămas fără aripi şi eu m-am pierdut într-un parfum de genune într-un amurg... Şi totuşi a rămas ceva, poezia, taina sufletului, cea mai bună prietenă... şi poate iubirea mă va urma...

(Se face linişte şi întuneric câteva momente... acelaşi parc, aceeaşi bancă, Iuliana îşi vorbeşte sieşi...)

E târziu... A trecut mult timp de când m-am jucat cu viaţa... Bunul Dumnezeu mi-a trimis o clipă, o clipă de adevăr, tocmai atunci când nimic nu-mi mai zâmbea, când totul era pustiu, atât de pustiu încât nu mai puteam vedea faţa vântului şi simţi mirosul pământului... A fost aşa: Am alergat toată viaţa după o iubire pe care nu am reuşit să o înţeleg şi într-o clipă, atât a fost de ajuns, mi-a fost îngăduit să descopăr o altă iubire, o iubire ce te face să uiţi toată deşertăciunea... Am visat un călugăr. Venise la mine. Venise să-şi ieie rămas bun, căci se pregătea să plece dincolo... Îl cunoscusem cu ani în urmă. L-am văzut o singură dată în viaţă, era orb, vedea însă cu ochii inimii şi eu nu îndrăznisem să mă apropii atunci de un om sfânt, mă simţeam păcătoasă, îmi era teamă că sfinţenia lui mă va alunga... În vis am continuat aceeaşi fugă, însă ceva mă oprea. El mă simţise cândva, iar acum venise la mine să mă ajute. Visul meu îl percepuse iniţial, pe călugăr, lângă zidul unei biserici, necunoscute mie şi era noapte; ceva risipi întunericul, o lumină din cer, o lumină care însoţea un om bătrân ce cobora pe norii albi, la rându-i îmbrăcat în alb cu păr şi barbă albă. Bătrânul, îmbrăcat în lumină se apropiase de călugăr, îl atinse, călugărul devenii la rându-i lumină, nu mai avea trup material, ci deveni spirit, acum plutea puţin deasupra pământului şi o adiere uşoară de vânt mă înălţă şi pe mine. Am îndrăznit să mă apropii, el venea spre mine şi eu prinsesem curaj. Deşi mă simţeam atât de rea şi de neputincioasă inima mea a strigat: Părinte binecuvintează-mă pe mine păcătoasa! El s-a apropiat cu toată dragostea şi o cruce mare mi-a făcut pe cap în timp ce duhul lui m-a îmbrăcat în lumină, pătrunzându-mi în fiinţă atâta iubire, atâta linişte, atâta căldură, doar o clipă, o clipă ce va rămâne veşnic în mine. N-am simţit adevărata dragoste niciodată până atunci, eram detaşată de tot, nu mai ştiam nimic, decât acea împăcare... Călugărul plecase repede, îşi terminase misiunea, lumina plecă cu cei doi şi cerul se închise din nou, dar nu şi sufletul meu. Visasem... Trezită din vis plângeam, după un sfânt şi mă rugam Bunului Dumnezeu să nu-i ia pe toţi drepţii de pe pământ la cer, căci fără rugăciunea lor se va sfârşi o lume...

Dacă am gusta o fărâmă din suprema iubire am omorî deşertăciunea. Într-o lume oarbă, am descoperit adevărata iubire, printr-un vis.

(Începu să ningă, personajul se ridică de pe bancă, dar căzu, căzu în nefiinţă...)


Floare de colţ

Floare de colţ,
Coboară din stânca vieţii,
Alunecă în braţele dorului,
Bea apa izvorului,
Uită parfumul deşertăciunii,
Nu te mai pierde în umbra nopţii,
Strânge în suflet roua sorţii,
Fii fericită în zorii iubirii...
Şi-n bătrâneţe răsar muguri,
Îmbrăţişează-i cu mii de săruturi.


Cortina cade.